Visul numărul 9 are, ca toate romanele lui David Mitchell, o multitudine de fire narative. Ceea ce dă coerență întregului este odiseea urbană a unui tânar naiv, dar foarte inteligent și cu imaginație debordantă, Eiji Miyake, devenit major la 20 de ani, dupa legea japoneză. Romanul preia titlul cântecului #9 Dream de John Lennon, compozitorul preferat al personajului central.

De pe insula Yakushima, Eiji pleacă la Tōkyō pentru a-și căuta tatăl necunoscut. Fanteziile lui structurează narațiunea caleidoscopică. Firul principal se intersectează cu mai multe fire conexe — mama, internată din cauza alcoolismului într-o clinică izolată, încearcă să-și recâștige fiul, pe care l-a părăsit; sora lui geamană, care s-a înecat în ocean, îi bântuie visele —, se întâlnește cu fire întâmplatoare — prietenia lui Eiji cu proprietarul unui magazin de închiriat filme; relația lui cu o pianistă cu ceafa perfectă —, se ciocnește de altele pline de violență atât în viața reală, cât și în irealitate — tânarul nimerește într-un război nimicitor din lumea interlopă, dominată de Yakuza; își asumă roluri de super-erou în jocuri electronice —, sau se mută pe fire paralele — Eiji citește fabulele scrise de o bătrână autoare surdă pentru nepotul ei sau jurnalul prezumtivului său bunic fost luptător kamikaze în marina militară.

„E foarte simplă chestiunea. Eu vă ştiu numele, şi dumneavoastră mi-l ştiaţi pe-al meu – Eiji Miyake – mai demult. Exact, acel Eiji Miyake. Amândoi suntem oameni ocupaţi, doamnă Katō, aşa că n-ar fi mai bine să lăsăm flecăreala? Sunt aici, la Tōkyō, să-l caut pe tatăl meu. Dumneavoastră-i ştiţi numele, îi ştiţi adresa. Şi-o să faceţi bine să mi le spuneţi pe-amândouă. Acum, imediat.“ Sau ceva de genul ăsta. O galaxie de fuioare de frişcă în cana mea de cafea, şi vorbăria din fundal prinde contur din ce în ce mai bine. Prima dimineaţă la Tōkyō, pentru mine, şi deja sunt pe cale să mă pierd cu firea. Braseria Jupiter dă pe dinafară de râsetele celor ieşiţi în pauza de masă, de planurile de vineri, de zdroncănitul cănilor. Dronii latră în telefoanele mobile. Dronele îşi piţigăiesc vocile gâjâite, ca să le sune mai feminine. Cafea, sandviciuri cu fructe de mare, detergent, abur. Am o vedere clară, de peste drum, a intrării principale de la PanOpticon. Ce mai arătare, şi zgârie-norul ăsta gotic de zirconiu! Etajele superioare i se pierd în nori. La picioarele lui, Tōkyō fierbe ca sub un capac etanş – 34 de grade Celsius şi 86% umiditate. Aşa spune, cică, un panou mare de afişaj marca Panasonic. Tōkyō poate fi atât de aproape, că nu-l vezi întotdeauna. Distanţe nu există. Parcă toate-s deasupra capului tău – dentişti, grădiniţe, studiouri de dans. Şoselele şi-aleile – până şi ele sunt cocoţate pe catalige afumate. Veneţia, cu marea secată. Reflexii de avioane se înalţă pe faţadeleoglinzi ale clădirilor. Kagoshima 1 întotdeauna mi s-a părut uriaşă, dar ai putea so pierzi pe-o singură alee lăturalnică de-aici, din Shinjuku 2 . Mi-aprind o ţigară – Kool, aceeaşi marcă aleasă de motociclistul din faţa mea, de la coadă – şi supraveghez circulaţia şi pietonii de la intersecţia dintre şoseaua Ōmekaidō şi strada Kita. Droni cu costume în dungi, o coafeză cu cercel în buză, oameni beţi încă de la prânz, femei cu copii în braţe. Nici o singură fiinţă umană care să stea pe loc. Şuvoaie, avalanşe, circulaţie, biţi, generaţii, o mie de feţe pe minut. Pe Yakushima 3 , vezi o faţă la o mie de minute. Atâţia oameni, şi toţi cu albumele lor de amintiri pe care scrie: „Părinţi“. Bine făcute, prost făcute, chipuri înfricoşătoare, imagini tandre, unghiuri bizare, negative zgâriate – nu contează, cu toţii ştiu cine i-a slobozit pe lume. Akiko Katō, pe ea o aştept. Braseria Jupiter, asta, e cel mai apropiat local de PanOpticon. Mult mai simplu ar fi să vă opriţi aici, la un sandvici şi-o cafea. V-aş recunoaşte, m-aş prezenta şi v-aş convinge că dreptatea e de partea mea. Cum se transformă visurile în realitate? Oftez. Nu foarte bine şi nu cine-ştie-ce frecvent. O să trebuiască să vă iau cu asalt fortăreaţa, ca să obţin ce vreau. Nu-i bine. O clădire atât de masivă cum e PanOpticon probabil că mai are şi alte ieşiri, are propriile restaurante. Probabil că sunteţi o împărăteasă, de-acum, şi aveţi multe slugi care v-aduc felurile de mâncare. Sau cine ştie dacă mâncaţi de prânz? Poate că o inimă de om, la miculdejun, v-ajunge până seara, la cină. Îmi îngrop chiştocul de Kool între rămăşiţele strămoşilor lui şi decid să-mi închei pânda – când o să termin cafeaua din faţa mea. Vin peste dumneavoastră, Akiko Katō. Trei chelneriţe lucrează la braseria Jupiter. Una – mai-marea – este înţepată ca o Împărăteasă-Văduvă, care şi-a otrăvit soţul cu nefericire; alta are o voce ca un răget de măgar; şi a treia stă cu spatele către mine, însă ceafă mai desăvârşită decât ea n-are nimeni, cât e creaţia de mare.