Zăbovește cu degetele deasupra tastaturii. Trebuie să noteze tot. Asta e, asta e povestea care o să-l facă faimos. Ben își mai aprinde o țigară, o Gitane. E un clișeu să le fumeze, dar chiar îi place gustul. Și da, trebuie să recunoască, îi place și cum arată când le fumează. Stă în fața ferestrelor uriașe ale apartamentului, care dau spre curtea interioară. Afară, totul este cufundat în întuneric, singura sursă de lumină este strălucirea palidă și verzuie a unui felinar stradal. Este o clădire frumoasă, însă în adâncul ei este ceva putred. Acum, c-a descoperit lucrul acesta, îi simte duhoarea pretutindeni. Ar cam trebui să plece din apartamentul ăsta în curând. A zăbovit prea mult aici. Jess nici c-ar fi putut alege un moment mai prost ca să vină să stea la el. Nu l-a anunțat din timp. Și nici nu i-a explicat mare lucru la telefon, dar e clar că este ceva în neregulă; s-o fi întâmplat ceva la cine știe ce porcărie de slujbă și-a mai găsit prin vreun bar. Sora lui vitregă are un mare talent să apară exact când nu-i dorită. E ca semnalul unui far ce te îndrumă spre casă, dar pentru necazuri – parcă e urmărită de încurcături oriunde merge. N-a reușit niciodată să priceapă regulile jocului și să-l joace. N-a înțeles niciodată cât de mult îți simplifici viața dacă le dai oamenilor ce-și doresc, dacă le spui ce vor să audă. E adevărat că i-a spus să vină și să stea la el „oricând vrei tu”, dar nu vorbise serios. Las’ pe Jess să ia în serios o invitație de genul ăsta. Oare când a văzut-o ultima oară? De fiecare dată când se gândește la ea, se simte vinovat. Ar fi trebuit să-i fie mai apropiat, să aibă grijă de ea…? Jess e fragilă. Sau… nu atât fragilă, cât vulnerabilă într-un fel pe care oamenii nu-l percep din prima. E ca un tatu: are miezul moale, sub un exterior dur. În fine. Ar fi cazul să-i dea telefon, să-i explice cum să ajungă la el. Sună lung, dar ea nu răspunde, așa că-i lasă un mesaj vocal: „Hei, Jess, deci e numărul 12, pe Rue des Amants. Ai reținut? Etajul trei”. Privirea îi e atrasă de o mișcare bruscă jos, sub ferestre. Cineva străbate rapid curtea. Aproape în fugă. Nu reușește să distingă decât o siluetă întunecată; nu-și dă seama cine este. Dar e ceva ciudat la graba cu care se mișcă. Ben simte străfulgerarea unui val de adrenalină. Apoi își aduce aminte că încă mai înregistrează mesajul vocal, așa că-l continuă, desprinzându-și privirea de la fereastră: „Sună la interfon când ajungi. Eu nu mă culc, te aștept…” Se oprește. Ezită, ascultă. Un zgomot. Sunetul unor pași pe palier… se apropie de ușa apartamentului. Pașii se opresc. E cineva acolo, chiar în fața ușii. Ben așteaptă să audă ciocănitul. Nu se aude nimic. Liniște. Însă o liniște încărcată, grea, ca atunci când își ține cineva respirația. Ciudat. Pe urmă, alt zgomot. Ben rămâne nemișcat, cu urechile ciulite, și ascultă atent. Se aude iar. E un sunet de metal pe metal, zăngănitul unei chei. Apoi hârșâitul cu care intră în broască. Vede cum se învârte mecanismul. Cineva îi descuie ușa pe dinafară. Cineva care are cheie, dar n-are niciun drept să intre neinvitat. Clanța începe să se lase în jos încet. Ușa se întredeschide lent, cu geamătul ei prelung, atât de familiar. Ben lasă telefonul pe blatul din bucătărie, uitând complet de mesajul vocal. Așteaptă și privește, parcă paralizat, cum se deschide ușa. Cum pășește în încăpere silueta aceea.

— Ce cauți tu aici? întreabă Ben. Calm, rezonabil. Nu are nimic de ascuns. Nu se teme. Sau, cel puțin, nu se teme încă.

— Și ce dracului… Apoi vede ce are în mână intrusul. Acum. Acum e înspăimântat.