E amurg şi în Piața San Marco răsună clopotul Marangona 1 . Bătăile ies vibrând din gura de bronz, alunecă peste cupola acoperişului Basilicii, ating bărcuţele înşirate de-a lungul canalului nămolos şi se strecoară prin fanta dintre pavaj şi uşa de lemn. În spate, o fată într-un coridor slab luminat ridică privirea. Pentru unii, clopotul indică ora. Pentru alţii, marchează zile sfinte, întruniri ale consiliului, execuţii publice. Dar pentru ea e semnalul că poate ieşi împreună cu celelalte colege lucrătoare pe străzi. E timpul pentru muncă. Îşi înfăşoară la gât eşarfa galbenă, o lână subţire care semnifică breasla căreia aparţine, şi iese afară. Locuinţa ei e un bordel din cartierul San Polo, pitit în spatele Ruga dei Oresi, principala stradă folosită de călătorii şi localnicii ce trec în fiecare zi podul spre San Marco. O locaţie strategică: aici găseşte clienţi. Schimbă direcţia şi păcănitul tocurilor răsună pe pietrele din pavaj. Face stânga la ieşirea din bordel, stânga iar, în colţul unde vinde măruntaie măcelarul, şi apoi drept înainte până la locul obişnuit de pe marginea Podului Rialto. Salută din cap o femeie care a ajuns cu câteva clipe mai devreme şi se instalează. Îşi împătureşte mantia şi eşarfa şi le aşază pe pietrele de sub pod. Există o înţelegere nerostită – cât lucrăm, aici ne păstrăm lucrurile, aşezate ordonat. 

Poartă o rochie de in verde, cu talie înaltă. În marginea decolteului adânc, pătrat, e împletită o panglică. Găseşte gulerul şi trage rochia jos de pe umeri, până ce sânii îi rămân goi în răceala nopţii, se cocoaţă pe un zid din cărămizi albicioase şi aşteaptă următorul client. De obicei bărbat, adesea singur, deseori învăluit într-un iz de vin. Stând acolo, inima îi bate tare, dar nu aşa de repede ca la începuturi. Are şaptesprezece ani şi simte că poate să facă faţă aproape oricărei situaţii. Trei pe zi, în medie. În şase luni, aproape şase sute de clienţi. Bate uşurel din picior, într- un ritm auzit doar de ea. E o noapte de lucru ca oricare alta. Nu e unul dintre clienţii obişnuiţi. Bărbat, da. Singur, da. Dar nu l-a mai văzut. Tratează totul ca pe o tranzacţie comercială, iar pe ea nu o deranjează asta, dar trebuie să fie cu vreo patruzeci de ani mai bătrân ca ea şi ochii lui sunt negri ca iadul. — Hai! spune, uitându-se peste umăr de parcă se teme să nu fie prins. 

Miroase a fum de lemne şi tutun. Are vocea hârâită şi groasă. Îl conduce la bordel şi în sus pe scara de lemn, care scârţâie sub greutatea lui. Când intră în cameră, el icneşte şi se apleacă mult, ca să nu se lovească la cap. Şapca roşie şi haina cu nasturi de cositor sugerează că ar lucra la şantierul naval. A auzit că acolo pot construi o navă de război într-o singură zi. În încăpere se află un pat mare, cu stâlpi de lemn închis la culoare şi câteva lumânări aprinse, din care au mai rămas doar cioturi. Umbrele lor pâlpâie şi tremură pe pereţi. Trage adânc aer în piept şi închide uşa după ea. Nouă luni mai târziu, burta îi e umflată şi întinsă ca o tobă. Se trezeşte înaintea zorilor, fiindcă prin trupul ei a început să pulseze o durere electrică şi incredibil de puternică. 

Conformându-se planului făcut, se înfăşoară în eşarfa galbenă şi îndeasă în buzunar ţesătura pe care o broda. Primul obstacol sunt scările. Durerea pulsează stacojiu. Undeva, adânc înăuntru şi jos de tot, simte o senzaţie ca de sfâşiere fierbinte, care îi înmoaie genunchii, făcând-o să se agațe cu disperare de balustrada de lemn, plină de aşchii. Reuşeşte să ajungă în stradă, dar acolo cade în genunchi, apoi în mâini, ţinându-şi cu o mână burta. Oare o să ajungă la timp? Nu e departe, dar în starea ei… „Nu te poţi opri”, îşi spune. „Ai să reuşeşti”, decide. Se chinuie să se ridice în picioare şi merge mai departe, alunecând lipită de zidurile de cărămidă ca să se ţină pe picioare. Sub pantofi, băltoacele se despică şi reflexiile se sparg în două. Drumul e doar de câteva străzi, dar pare nesfârşit. Durerea îi taie respiraţia, mult mai cruntă chiar şi decât acum cincisprezece minute. Trei bătăi, ceva foială şi o moaşă căruntă şi ridată crapă uşa vreo doi centimetri. Privirea ei coboară spre burta unde o mână mai tânără e încleştată pe pielea întinsă. Expresia de pe chipul moaşei trece de la enervare la îngrijorare. Uşa se deschide larg.