Femeia din prag nu arăta deloc așa cum își închipuise Kolbeinn când stătuseră de vorbă la telefon. Glasul ei profund și răgușit nu se potrivea deloc cu silueta subțire și atitudinea veselă. Bărbatul se așteptase la cineva mult mai obosit de viață, cu o țigară atârnându-i în colțul gurii și o sticluță de vodcă în buzunar. Femeia care stătea la ușa sa părea să prefere să bea suc de spanac decât alcool și sub nicio formă nu putea fi fumătoare. Însă când se prezentă, glasul ei îi alungă orice îndoială că e femeia care îi dăduse telefon. 

— Scuze c-a durat atât de mult, doar că până acum nu am avut niciun motiv să vin la Reykjavík! Femeia îi întinse o cutie de carton. Când o luă, Kolbeinn observă ce grea e. Cărți, bănui el. 

— Cum spuneam, am găsit cutia asta în mansardă, continuă femeia. În spatele unei grămezi de resturi de material de izolație. Îmi închipui că deasta ai lăsat-o acolo când ai golit casa. Kolbeinn își ceru scuze că el și fratele său nu se străduiseră mai mult să strângă tot din mansardă. Femeia îi răspunse că nu-i nevoie, n-are importanță. Ea uitase o bicicletă în magazie când se mutase împreună cu soțul ei în casa tatălui lui Kolbeinn. Se mai întâmplă. Cutia era plină de praf, iar el o lăsă jos. În partea din față și pe spate avea simbolul unei mărci de margarină care nu se mai găsea pe piață și pe care nici măcar nu-și amintea s-o mai fi văzut prin magazine. Probabil că avea câteva zeci de ani. Femeii păru să-i vină brusc o idee. 

— Oh, da, aproape c-am uitat: am mai adus ceva. Nu știu dacă te interesează, dar n-am vrut să-l arunc pur și simplu. Scoase din buzunarul hainei o pungă de plastic transparent și i-o întinse. În interior, se afla un obiect maro mic pe care inițial nu reuși să-l identifice.