Vin după mine în zori, așa cum m-am așteptat. Am dormit îmbrăcată, iar acum îi întreb dacă pot să mă încalț. Îmi dau voie să fac asta, dar nimic altceva. Îmi spun să ies afară, iar eu mă conformez. Pe drumul noroios, între barăcile mele și laborator, văd parcată o mașină de poliție, o dubiță cum îi spun ei, un diminutiv ironic când te gândești că e vorba despre acest autovehicul din fier, rece, umed, întunecat, care mă va duce de la Los Alamos la închisoarea de la Baza Militară Leavenworth, unde va trebui iarăși să aștept (mi-e teamă că nu prea mult) procesul în care voi fi judecată superficial și inevitabila execuție. Reacțiile în lanț care au dus la condamnarea mea la moarte au fost precipitate chiar de propriile-mi nehotărâri și ezitări. 

Acest lucru mi-e foarte clar acum, dar atunci, când totul era doar teorie, urme de cretă albă pe o tablă, formule și calcule ce semănau cu niște oase cariate de vreme, împrăștiate pe pământul ars de soare, nu mi-am dat seama. Bărbatul în care nu ar fi trebuit să am încredere îmi pune cătușele la mâini și le fixează apoi de o încuietoare sudată de banchetă. 

– O să te apăr eu, îmi spune, cu atâta convingere, încât zâmbesc. – Iarăși minți. Aruncă o privire peste umăr. Se asigură că nu ne vede nimeni, îmi ia fața în mâini și-mi spune: 

– Te apăr eu, Hannah, dacă pot. Cred că ar vrea să mă sărute, dar ar fi periculos pentru amândoi. De felul lui, e un bărbat meticulos și precaut, un inițiat în arta de a păstra secrete. Așa sunt mai toți îndrăgostiții. Nu am prea multe dovezi în sprijinul acestei idei, am iubit doar doi bărbați în viața mea, dar amândoi au ocolit adevărul. Lucru care-i proteja pe ei, nu pe mine. Promisiunea lui de a mă apăra – oricât de bine intenționată – numi alungă îngrijorările. Așa că încerc să mă liniștesc singură, cu ajutorul calculelor. 

Distanța dintre laboratoarele din Los Alamos, New Mexico, și închisoarea de la Baza Militară Leavenworth, Kansas, e de 1406 km. Am pornit când încă era beznă și mergem, după câte îmi dau seama, cu o viteză medie de 67 de km pe oră, iar dacă ne și oprim... – Of, Doamne. Oare o să ne oprim din când în când? 

Oare o să-mi îngăduie acest mic confort? Nu. Refuz să mă gândesc la asta. Calcule, gândește-te la calcule. Bat cu degetele de la mâna liberă, de parcă aș cânta la niște clape invizibile, pe bara de metal de lângă picioarele mele. Așa fac eu. De obicei, când mă gândesc la numere, bat darabana cu degetele pe suprafețe tari, mese sau birouri. 

O distanță de 140 6 km, parcursă cu o viteză medie de 67 de km pe oră, înseamnă, foarte probabil, o călătorie de 20,8095 de ore, plus cele aproximativ 27 de minute cât ar dura ca poliția militară să oprească duba pe dreapta, să-mi tragă repede un sac pe cap și... Calculează. 

– O să te apăr eu, Hannah, a spus. Dacă pot. O distanță de 1406 km, o călătorie începută în beznă, plus necunoscuta: dacă pot