Unu.
Aveam un pulover nou, îngrozitor de roşu şi de urât. Era 12 mai, dar
afară nu erau mai mult de 4 grade, aşa că, după patru zile de dârdâit în
mânecă scurtă, am preferat să-mi cumpăr o cârpă dintr-un bazar de familie
decât să mai scotocesc prin cutiile cu haine de iarnă. Primăvara în Chicago.
Priveam în gol ecranul computerului în cubul ce-mi servea de birou.
Subiectul din ziua respectivă emana o răutate împuţită. Patru copii, de doi
până la şase ani, au fost găsiţi încuiaţi într-o cameră din cartierul de sud, cu
două sandvişuri cu ton şi o litră de lapte. Au stat aşa trei zile, agitându-se ca
nişte pui de găină printre mâncarea şi fecalele de pe covor. În acest timp mama
lor rătăcea aiurea pentru un fum de marijuana şi pur şi simplu uitase de ei.
Câteodată aşa se întâmplă.
Fără arsuri de ţigară, fără oase rupte. Doar o simplă scăpare
iremediabilă. O văzusem pe mamă după ce o arestaseră: Tammy Davis,
douăzeci şi doi de ani, blondă şi grasă, cu două cercuri perfecte de ruj roz în
obraji, de mărimea unor pahare-sondă. Mi-o puteam imagina pe o canapea
tocită, cu buzele lipite de sticla narghilelei şi cu un nor de fum plutind în jurul
ei. Totul se topea încet, copiii rămâneau în urmă, iar ea era din nou în liceu,
când tipii din jur erau încă interesaţi pentru că ea era cea mai drăguţă, o
femeiuşcă de treisprezece ani cu buze lucioase, care sugea acadele de
scorţişoară înainte de a se săruta.
O burtă. O aromă. De tutun şi cafea stătută. Redactorul-şef, stimatul şi
blazatul Frank Curry, stătea lângă mine balansându-se pe tenişii lui crăpaţi.
Dinţii îi străluceau în saliva îngălbenită de tutun.
— Cum stai cu articolul, puştoaico?
Aveam o piuneză argintie pe birou, iar el o acoperi cu o unghie
îngălbenită.