Haos, strigătele femeilor şi ale copiilor zbătându-se disperaţi în apă. O călugăriţă absurd de înaltă cu o puşcă aruncată pe spate, încercând să salveze o ceată de şcolăriţe. Soldaţi francezi violenţi apropiindu-se… — E mort? Degete aspre apăsară pe gâtul lui Will. El încercă să se descotorosească de ele şi fu răsplătit cu o durere agonizantă de cap. Durerea îi limpezi puţin mintea, şi îşi dădu seama că cineva îi verifica pulsul. — Nu încă, răspunse o voce vag cunoscută. Degetele dispărură. E lovit la cap. Nu ştiu cât de grav e. Îl recunosc totuşi. Îl cheamă Masterson. — Lasă-l să doarmă, spuse aspru o altă voce. Dacă nu-i treaz, n-o să vrea o duşcă din rachiul ăsta groaznic. Gândindu-se că îl durea destul de tare capul şi fără a mai bea un rachiu prost, Will deschise ochii şi văzu că se afla într-un loc umed şi întunecos, poate un beci, cu rafturi acoperind aproape toţi pereţii de piatră. Un felinar ce atârna de o grindă din tavan arunca suficientă lumină pentru a vedea faţa bărbatului aplecat peste el. Păr blond încâlcit şi o barbă zbârlită, ceva mai închisă la culoare. Îmbrăcat ponosit, dar cu ochi vioi şi grijulii. Will se uită la el cu coada ochiului. — Te cunosc, nu-i aşa? — Mă cheamă Gordon. Am mers la aceeaşi şcoală, de mult, tare de mult. Ce-ţi face capul? Ai încasat o lovitură zdravănă. Will îşi atinse tâmpla, înfiorându-se de durere. Mai era şi sânge lipicios. Dar creierul părea a-i funcţiona. Acum îl recunoscu pe Gordon, deşi nu acesta era numele pe care-l folosise pe vremea când erau elevi la Academia Westerfield. Dată fiind proasta lui purtare de atunci, nu era de mirare că se hotărâse să-şi schimbe numele. — Unde mă aflu? Vocea lui Will era răguşită. Gordon se lăsă pe călcâie. — În Vila Nova de Gaia, în beciul unei case ce dă spre râul Douro, răspunse el. Îţi aminteşti de podul plutitor? Oameni înecându-se încercând să fugă din Porto spre Gaia şi podul improvizat rupându-se sub ei? Vocea îi deveni seacă. Ai fost un erou. Ai condus atacul pentru a salva un grup de călugăriţe şi şcolăriţe de la viol şi posibil de la moarte. „Călugăriţa cea înaltă. Fetiţe disperate, cu ochii larg deschişi.” Amintindu-şi acum, Will întrebă: — Au scăpat? — Da, cel puţin pentru moment. Răspunsul veni de la un bărbat brunet cu trăsături aspre care se sprijinea obosit de peretele opus, cu braţele încrucişate la piept. Habar n-am ce s-a întâmplat după ce le-am pierdut din ochi. Sperând că măcar un grup de oameni nevinovaţi reuşise să supravieţuiască măcelului, Will încercă tremurând să se ridice. Fără vreo vorbă, Gordon îl ajută să stea şezând lângă peretele umed de piatră. Fiecare părticică din trupul lui Will îl durea, dar părea să nu aibă răni serioase. Fără uniformă. Era îmbrăcat ca un bărbat portughez de condiţie modestă. Pentru că vorbea fluent portugheza, spaniola şi franceza şi petrecuse un timp în Porto, comandantul lui îl trimisese să afle ce se întâmpla în oraş. Descoperise că nimic bun. Cercetă încăperea întunecoasă în care se aflau trei bărbaţi în afară de el şi de Gordon. Toţi arătau în aceeaşi stare ca el. Gordon făcu un gest politicos. — Dă-mi voie să ţi-i prezint pe camarazii noştri spioni englezi. Acolo e Chantry rezemat de perete, Hawkins sorbind din sticla de rachiu şi Duval la stânga. — Nu-mi place să fiu alăturat cu voi, spioni englezi, spuse Duval fără vlagă, cu un vag accent. Sunt un regalist francez. — Dar spion? întrebă Will. — Aş putea fi considerat aşa de către ofiţerii francezi încuiaţi la minte, admise franţuzul. De fapt, sunt doar un ticălos incorigibil. — Incorigibil? Acum e un bun moment să vorbim despre izbăvire, spuse gânditor Hawkins. El era bărbatul cu vocea aspră al cărui păr castaniu zbârlit îi ascundea o jumătate din faţă. Dacă n-o să murim de dimineaţă, oare vom încerca să ne ispăşim păcatele? Sau am ridica din umeri şi ne-am întoarce la ele? Gordon se încruntă. — Cred că aş încerca să fiu mai bun. Am presupus întotdeauna că o să vină momentul să devin un om onorabil. Nu m-am aşteptat să intru în criză de timp. Apucă sticla de rachiu de la Hawkins şi luă o gură zdravănă, apoi i-o dădu lui Will. — Eu nu ştiu cum să fiu bun, spuse Chantry, cu voce ascuţită. O să mă duc în iad, şi n-are importanţă când o să mor. Ceea ce se va întâmpla în câteva ore. Will se întrebă dacă nu cumva nu auzise bine. — Ce-i chestia asta cu muritul? — Cu toţii urmează să fim împuşcaţi în zori, explică Duval. Aşa că spune-ţi rugăciunile şi speră că te bon Dieu e într-o dispoziţie milostivă. Strâmbă din gură. Nu mă aştept la aşa o milă. Dar având în vedere răcoarea acestui beci, gândul de-a mă perpeli în iad e mai atractiv.