Voiam să fiu eroină şi mă prefăceam c-aş fi. M-am priceput
întotdeauna la prefăcătorie. Mi-am petrecut primii doisprezece
ani din viaţă jucându-mă de-a Bătălia de la Stirling Bridge 1
cu
cei cinci fraţi mai mari ai mei – şi, cu toate că sunt fată, ei mă
lăsau să fiu William Wallace, despre care se crede că ar fi
strămoş de-al nostru, pentru că eu ţineam cele mai înflăcărate
cuvântări de bătălie. Doamne, cât m-am străduit săptămâna
trecută. Doamne, cât am încercat. Dar acum ştiu că sunt o
laşă. După ridicola înţelegere pe care am făcut-o cu
Hauptsturmfuhrerul SS von Linden, am înţeles că sunt o laşă.
Şi o să vă spun tot ce-mi cereţi, tot ce-mi pot aminti. Până în
cel mai mic detaliu.
Iată ce înţelegere am făcut. O notez ca s-o păstrez vie în
minte.
— Hai să încercăm aşa, mi-a zis Hauptsturmfuhrerul. Cum
ai putea fi mituită?
Iar eu i-am spus că-mi voiam hainele înapoi.
Acum pare un fleac. Sunt convinsă că el se aşteptase ca

1 Bătălie (11 septembrie 1297) din Primul război de independenţă al Scoţiei, în care
răsculaţii lui Andrew Moray şi William Wallace au zdrobit cavaleria forţelor
engleze conduse de John de Varenne, conte de Surrey, şi Hugh de Cressingham, pe
podul dinspre Stirling, semănând panica în restul trupelor şi silindu-le să se retragă.

răspunsul meu să fie ceva sfidător – „Dă-mi Libertatea” sau
„Victorie” – sau ceva generos, de pildă: „N-o mai hărţui pe
nenorocita aia de fată din Rezistenţa franceză, ci îndură-te şi
dă-i o moarte demnă”. Sau, cel puţin, ceva mai direct legat de
condiţia mea din momentul acela, cum ar fi „Te rog, lasă-mă
să mă duc la culcare” sau „Dă-mi de mâncare” sau „Scapă-mă
de blestematul ăsta de drug de fier pe care mi l-aţi ţinut legat
în spinare în ultimele trei zile”. Dar eu eram gata să continui,
fără somn, nemâncată şi în picioare încă o bucată de vreme,
numai să nu fiu silită s-o fac în lenjerie de corp – foarte
murdară şi udă, uneori, şi atât de UMILITOARE. Căldura şi
demnitatea fustei mele de flanelă şi a puloverului de lână
valorau mult mai mult pentru mine, atunci, decât patriotismul
sau integritatea.
Şi, astfel, von Linden mi-a vândut hainele înapoi, una câte
una. Cu excepţia fularului şi a ciorapilor, fireşte, care îmi
fuseseră luaţi mai devreme, ca să nu mă spânzur cu ei (fiindcă
încercasem). Puloverul m-a costat patru seturi de coduri de
radiotelegrafie – toată seria de poeme criptate, parole şi
frecvenţe. Von Linden mi-a îngăduit să-mi recapăt puloverul
imediat, fără să-mi pună la îndoială informaţiile. Mă aştepta în
celulă, când m-au dezlegat, în cele din urmă, după acele trei
zile îngrozitoare, deşi la început am fost incapabilă să îmbrac
nenorocitul de pulover; dar numai să-l pun peste mine ca pe
un şal a fost o alinare. Acum, odată ce am reuşit în sfârşit să-l
îmbrac, mă îndoiesc c-o să-l mai dau jos vreodată. Fusta şi
bluza m-au costat mai puţin decât puloverul, şi pentru pantofi
n-am dat decât un set de coduri pentru fiecare.
Au fost unsprezece seturi, în total. Cu ultimul ar fi trebuit
să-mi răscumpăr furoul. Remarcaţi cum a aranjat el ca eu să-

mi primesc hainele de la cele exterioare la cele de dedesubt,
astfel încât să fiu nevoită să trec prin chinul dezbrăcării în faţa
tuturor de fiecare dată când mi se returna un alt articol. El era
singurul care nu se uita – m-a ameninţat că mi le ia înapoi pe
toate când i-am sugerat că pierdea un spectacol nemaipomenit.
Era prima oară când vătămările acumulate erau într-adevăr
expuse şi mi-ar fi plăcut ca el să-şi fi privit capodopera – în
special braţele mele – şi, de asemenea, prima oară când eram
în stare să stau pe picioarele mele un timp şi aş fi vrut să mă
dau mare. În orice caz, am hotărât să mă descurc fără furou,
ceea ce m-a scutit şi de neplăcerea de a mă dezbrăca din nou
ca să-l iau pe mine şi, în schimbul ultimului set de coduri, am
căpătat cerneală şi hârtie – şi un pic de timp.