Acolo ar trebui să fii, la o mare recepție de nuntă într-o uriașă vilă din West Hills, cu aranjamente florale și ciuperci umplute peste tot prin casă. Asta se cheamă aranjament scenic: unde-i fiecare, care-i viu, care-i mort. Asta-i marea petrecere de nuntă a lui Evie Cottrell. Evie stă la jumătatea scărilor uriașe din holul vilei, goală pe sub ce-a mai rămas din rochia de nuntă, cu pușca încă-n mână. Cât despre mine, eu mă aflu, dar numai într-un sens fizic, în capătul scărilor. Habar n-am la ce-mi zboară mintea. Nimeni nu-i încă mort de tot, dar să zicem că ceasul se apropie. Nu că în drama asta enormă ar fi vreo persoană cu adevărat vie. Afli totul despre lookul lui Evie Cottrell dintr-o reclamă TV la un șampon organic, numai că acum rochia ei de nuntă e arsă până la firele metalice care-i orbitează în jurul șoldurilor și până la micile schelete de sârmă ale tuturor florilor de mătase pe care le avea în păr. Iar părul blond, tapat, ridicat și pieptănat pe spate, curcubeu al tuturor nuanțelor posibile de blond, umflat cu fixativ, ei bine, e ars și ăsta. Singurul personaj care se mai găsește aici e Brandy Alexander, doborâtă de-un foc de pușcă, întinsă la capătul scărilor și sângerând de moarte. Îmi spun că șuvoiul de roșu care țâșnește din gaura de glonț a lui Brandy nu e sânge, ci mai degrabă un instrument sociopolitic. 

Chestia cu donarea după reclamele alea la șampon, ei bine, e valabilă pentru mine, cum e și pentru Brandy Alexander. Să-mpuști orice persoană prezentă în camera asta ar fi echivalentul moral al asasinării unei mașini, a unui aspirator, a unei păpuși Barbie. Al ștergerii unui disc de computer. Al arderii unei cărți. Probabil că asta-i valabil pentru orice crimă din lume. Soiul ăsta de produse suntem cu toții. Brandy Alexander, regina absolută, cu picioare lungi și lăptoase, a petrecărețelor de primă clasă, Brandy își varsă măruntaiele printr-o gaură de glonț în minunata jachetă de la costum. Costumul e-un Bob Mackie alb pe care Brandy l-a cumpărat cu reducere din Seattle, cu o fustă strâmtă care-i modelează curul într-o formă perfectă de inimă cât roata carului. 

Nu ți-ar veni niciodată să crezi cât costă costumul ăsta. Adaosul comercial e cam de-un trilion la sută. Jacheta are pulpane scurte și revere și umeri largi. Croiul la un piept e simetric, cu excepția găurii din care țâșnește sângele. Apoi Evie începe să bocească, acolo-n picioare, la jumătatea scărilor. Evie, virusul ăsta mortal al momentului. Pentru noi, e semnalul să ne uităm toți la sărmana Evie, sărmana și trista Evie, fără păr, îmbrăcată doar în cenușă și-n cușca de fire metalice a rochiei sale arse. Apoi Evie lasă pușca să cadă. Cu fața murdară în palmele murdare, se așază și-ncepe să hohotească, de parcă plânsul ar rezolva ceva. Pușca încărcată, calibru 30 și ceva, zăngăne pe scări în jos și alunecă pe pardoseală în mijlocul holului, răsucindu-se pe-o parte, cu țeava spre mine, spre Brandy, spre Evie, care plânge. Nu c-aș fi vreun animal de laborator, detașat, programat să ignore violența, dar primul meu gând e că poate mai avem vreme să presărăm niște bicarbonat peste petele de sânge. Mare parte din viața de adult de până acum mi-am petrecut-o în picioare în mai știu eu ce studio, pentru o căruță de dolari pe oră, cu haine pe mine și pantofi în picioare, cu părul coafat șiun celebru fotograf de modă care-mi zice ce sentimente să-ncerc. El, țipând: Dă-mi senzualitate, păpușă. Flash.