Dintre toţi oamenii pe care Dumnezeu i-a zidit şi Şeitan i-a ispitit să se abată de la calea cea dreaptă, numai câţiva au descoperit Miezul Universului – locul unde nu există nici bine şi nici rău, nici trecut şi nici viitor, nici „eu” şi nici „tu”, nici război şi nici pricini de război, doar o mare de linişte nemărginită. Ce-au aflat acolo era atât de minunat, încât le-a pierit graiul. Milostivindu-se de ei, îngerii le-au dat de ales. Dacă voiau să-şi recapete graiul, atunci trebuiau să uite tot ce văzuseră, chiar dacă ceva ca o lipsă avea să le rămân adânc înrădăcinat în suflet. Totuşi, dacă voiau să-şi amintească frumuseţea, atunci minţile aveau să li se tulbure, astfel încât să nu mai poată deosebi adevărul de nălucire. Aşa că puţinii oameni care au nimerit în acel loc tainic, ce nu era trecut pe nicio hartă, s-au întors fie tânjind după ceva, nu-şi dădeau seama ce, fie cu o puzderie de întrebări pe buze. Cei care jinduiau după împlinire de sine aveau să fie numiţi „iubitorii”, iar cei care năzuiau la ştiinţă – „învăţăceii”. Asta ne povestea meşterul Sinan nouă, celor patru ucenici ai săi. Ne cerceta iscoditor, cu capul înclinat într-o parte, de parcă ar fi încercat să vadă în sufletul nostru. Ştiam că sunt înfumurat şi că înfumurarea nu-i şade bine unui băiat simplu ca mine, însă de fiecare dată când meşterul ne spunea povestea asta îmi închipuiam că vorbele lui îmi sunt hărăzite mie mai mult decât celorlalţi. Ochii lui zăboveau o clipă prea mult pe chipul meu, de parcă ar fi aşteptat ceva de la mine. Îmi feream privirea, temându-mă să nu-l dezamăgesc, temându-mă de lucrul pe care nu i-l puteam da – cu toate că nam aflat niciodată care era acela. Mă întreb ce vedea în ochii mei. Prevăzuse că aveam să fiu neîntrecut la învăţătură, dar că – în stângăcia mea – aveam să sufăr o înfrângere jalnică în dragoste? Aş vrea să pot spune, privind în urmă, că am învăţat să iubesc în aceeaşi măsură în care am iubit să învăţ. Dacă înşir minciuni, mâine poate o să mă aştepte un cazan clocotitor în iad şi cine mă încredinţează că ziua de mâine nu-mi bate deja la uşă acum, că sunt bătrân ca un stejar şi nu mi-am aflat încă mormântul? Eram şase: meşterul, ucenicii şi elefantul alb. Am clădit totul împreună. Moschei, poduri, madaris1, caravanseraiuri, aziluri, apeducte… A fost aşa demult, că mintea-mi netezeşte până şi cele mai întinse asprimi, topind amintirile în durere curgătoare ca apa. Se prea poate ca formele ce îmi plutesc prin cap ori de câte ori mă întorc cu gândul la acele zile să fi fost desenate mai târziu, ca să-mi uşureze vina de-a le fi uitat chipurile. Totuşi îmi amintesc făgăduielile pe care le-am făcut şi n-am izbutit să le ţinem, nici măcar pe una dintre ele. E ciudat cum chipurile, oricât de trainice şi de izbitoare ar fi, se şterg, pe când vorbele, făcute din aer, rămân. S-au dus cu toţii. Unul câte unul. Din ce pricină ei au pierit şi eu am rămas să trăiesc singur până la vârsta şubrezelii, Domnul şi numai Domnul ştie. Mă gândesc la Istanbul în fiecare zi. Pesemne că acum oamenii trec prin curţile moscheilor fără să ştie, fără să vadă. Le place să-şi închipuie că toate clădirile din preajmă sunt acolo din vremea lui Noe. Nu-i deloc aşa. Noi le-am ridicat: musulmani şi creştini, meşteri şi robi care trag la galere, oameni şi dobitoace, zi după zi. Dar Istanbulul e un oraş care uită repede. Acolo lucrurile parcă sunt scrise cu apă, în afară de lucrările meşterului meu, care sunt dăltuite în piatră