Halm stătea în fața oglinzii din baie, terminase cu bărbieritul, dar nu putea să înceteze să-și contemple chipul cu un amestec indisolubil de ostilitate și plăcere. Și când era în vacanță, Halm se trezea dimineața ca și când ar fi trebuit să meargă la școală, dar, după ce se scula, îi făcea bine că-și putea permite să tărăgăneze un pic fiecare mișcare. Când a venit telefonul din California, era puțin după opt. Într-o zi de școală, apelul acesta nu l-ar mai fi prins acasă. Putuse să presupună că un telefon la ora opt și un pic venea de la cineva din familia Sabinei. Cu trei zile în urmă, mama ei fusese internată în spital, ieri fusese operată. În general, nouă telefoane din zece o căutau pe Sabine. Pe vremea când copiii mai stăteau la ei, aproape niciun telefon nu era pentru el. Din vocea Sabinei a înțeles imediat că era un telefon mai special. Ea nu vorbea, ea striga. Striga că are să-l cheme pe soțul ei. Cealaltă voce, care nu era deloc atât de îndepărtată – California se afla însă atât de departe, de aceea striga Sabine – îi aparținea lui Rainer Mersjohann. Halm îl văzu îndată înaintea ochilor. La Tübingen. Și nu doar într-o singură situație. Rainer Mersjohann era un uriaș. Nu însă grosolan. Un uriaș delicat, cum s-ar spune. Mâinile, pe care le ridica întotdeauna, aproape ca un preot. Rainer Mersjohann fusese întotdeauna puțin de pe altă lume. Într-o manieră care intimida. Și poate că și el știa asta, dacă nu cumva era chiar intenția lui. Halm îl venerase, cum s-ar zice. Iar venerația fusese acceptată de blondul uriașul delicatul Rainer Mersjohann din Münster. Cât era ceasul la el, întreba Mersjohann, în Oakland era unsprezece și ceva, noaptea. Îl suna, fiindcă tocmai îl lăsase baltă careva, un tip tânăr din Austin, Texas. Ăla ar fi trebuit să-și înceapă treaba pe 26 august la Oakland, California, de aceea fusese acolo cu o săptămână în urmă, ca să se instaleze; sâmbătă îl luase la el la o partidă de skat, în ziua următoare, ăla dispăruse. Două zile mai târziu, o telegramă din Vestul Mijlociu anunța că tânărul nu mai voia să se prezinte la post, seara de skat îl făcuse să înțeleagă că nu era omul potrivit pentru postul acesta. Halm trebuia, mă rog, să aibă în vedere faptul că, în SUA, se înghesuiau cam două sute de candidați pentru fiecare post universitar vacant, iar în California trei sute. Și ăla refuză după o seară de skat! Ce-i drept, tipul avea niște scrisori de recomandare, cum Mersjohann nu avusese niciodată prilejul să vadă în această țară, care era un ținut tropical al recomandărilor. Carevasăzică, azi suntem în 21 iulie… La noi e deja douăzeci și doi, a strigat Halm și a stricat astfel ritmul convorbirii. Distanța produce o despărțire sesizabilă între voce și vorbitor. Pe cel din California, tu îl mai auzi și când el a terminat de vorbit; acela nu te aude încă, deși tu vorbești deja, astfel încât începe și el să vorbească și abia când vorbește bagă de seamă că și tu ai început să vorbești pe partea asta a globului pământesc, așa că vorbiți unul peste altul, și acela care are nervii mai tari vorbește mai departe, celălalt încetează. Acum era deja 21 iulie – Halm n-a mai spus nimic –, până la începutul semestrului de toamnă nu putea să mai aranjeze nicio nouă numire, de aceea îi telefona lui Helmut Halm. Era, considera el, nedemn ca relația lor de odinioară să continue să se târâie mai departe la nivelul industriei de felicitări de anul nou. Ori Helmut face bine și vine la Oakland ca să prindă semestrul de toamnă și să predea acolo două cursuri de germană, ori se scuteau unul pe altul și de rutina corespondenței de sărbători și până la urmă mureau fără să mai fi auzit unul de altul. Halm mai avea încă în ureche intonația tipică din Westfalia a lui Mersjohann din perioada de la Tübingen. Era intonația nazală tărăgănată, ce nu se întrerupea la niciun final de frază, pe care-o cultiva ăla pe atunci. Rainer Mersjohann era poet. Era geniul tânăr, de care e nevoie în orice mediu școlar, pentru a tortura cu exemplul lui masa celor ce învață. Profesorul B., cel ce se jurase să respecte cele mai înalte norme ale legilor purității, citise la un seminar sonetele impecabile publicate în revistele școlare de către Mersjohann, care avea pe atunci douăzeci de ani. Extaziat și plin de reproș. De ce nu faceți cu toții sonete ca astea! Firește că Mersjohann era și mai tânăr decât toți ceilalți. Asta ține întotdeauna de geniu, că e în stare să facă un anumit lucru incredibil de devreme. Tonul trecut prin nas, Halm nu îl auzea în telefon. Era evident că, acum, Mersjohann ținea gura deschisă când vorbea. Pe atunci el nu putea să deschidă decât treimea mediană a gurii. Gura lui Mersjohann părea să fi crescut închisă la colțuri, sau cusută. Pe cei care nu-l agreau, îi călca pe nervi. Halm îl plăcea