Ceva nu era în regulă. La început, ofițerul de la pașapoarte — o femeie — îi zâmbise: — Care-i treaba, amice?

— Totu-i bine, mințise Harry Hole. Trecuseră mai bine de treizeci de ore de când decolase de la Oslo via Londra și, după ce schimbase avionul în Bahrain, se alesese cu același loc de rahat de lângă ieșirea de urgență. Din motive de securitate, scaunul nu putea fi lăsat pe spate decât un pic și, până să ajungă la Singapore, șalele lui se făcuseră aproape terci.

Iar acum, femeia de la ghișeu nu mai zâmbea. Îi cerceta pașaportul cu un interes suspect. Greu de zis dacă fotografia sau numele lui o făcuseră, la început, să fie atât de binedispusă.

— Cu afaceri? Harry Hole nutrea bănuiala că ofițerii de la pașapoarte din mai toate colțurile lumii ar fi adăugat și un „domnule“, citise însă că genul ăsta de politețe formală nu era foarte răspândit prin Australia. Nici nu conta de fapt, Harry nu era foarte obișnuit să călătorească în străinătate și nici snob — nu voia decât o cameră de hotel și un pat, cât mai rapid cu putință.

— Da, răspunse bătând darabana pe blatul ghișeului. Și, în clipa aceea, buzele ei se pungiră, se făcură urâte și articulară, pe un ton apăsat: — De ce nu există o viză în pașaportul dumneavoastră, domnule? Inima îi stătu în loc, cum se întâmpla — invariabil — când simțea iz de catastrofă. Poate că „domnule“ era folosit doar când situația devenea gravă?

— Scuze, am uitat, bâigui Harry căutându-se febril prin buzunarele interioare. De ce nu-i putuseră lipi o viză specială în pașaport, cum făceau cu vizele standard? În spatele lui, la coadă, se auzea bâzâitul slab al unui casetofon portabil. Își dădu seama că e tovarășul lui de călătorie din avion. Cât durase drumul, ascultase aceeași casetă. De ce naiba nu-și amintea niciodată în ce buzunar își punea chestiile? Era o arșiță ca de iad, chiar dacă se făcuse în jur de zece seara. Harry simțea că începe să-l mănânce pielea capului.