Se spune că fiecare om are un înger păzitor care are grijă de el, dar niciodată nu am avut nici pe jumătate atâta nevoie de un astfel de înger, cum a fost cazul după moartea lui Frank Wyatt. Frank fusese socrul meu, ultimul bărbat din întregul clan al neamului Wyatt. Mătuşa soţului meu, Betty, mi-a băgat în cap ideea asta cu îngerul păzitor. Ea mi-a spus că o să se roage pentru venirea unui astfel de înger care să mă scoată din ananghie. Ultima oară când mă gândisem la îngeri fusese cu mulţi ani înainte, în cadrul unei lecţii de şcoală duminicală într-unul din multele oraşe în care poposisem împreună cu tăticul meu în călătoriile noastre. Tati întotdeauna se asigura că duminică dimineaţă mergeam la biserică atunci când găseam vreuna. În acea duminică mă aflam într-o biserică metodistă undeva prin statul Missouri, când bătrânica micuţă cu părul alb care ţinea ora de şcoală duminicală ne-a spus că întotdeauna trebuie să fii ospitalier, să întreţii străinii, pentru că nu ştii niciodată dacă nu cumva unul dintre ei o fi înger. Ea aşa a spus – să-i „întreţinem”. M-a făcut să mă gândesc că trebuia să fac jonglerii cu mingile sau vreo probă de echilibristică pe sârmă pentru ei, şi mă întrebam, Doamne iartă-mă, ce ar putea face o micuţă şi bătrână învăţătoare să se distreze, aşa încovoiată şi zbârcită cum era. Aşa că după ce l-am condus pe Frank Wyatt la locul lui de odihnă în cavoul familiei alături de soţia lui şi de cei doi fii ai săi, am început să sper că Dumnezeu avea să răspundă curând rugăciunilor mătuşii Betty şi că avea să apară în realitate un înger ca să mă scoată din încurcătură. Cu întreţinerea lui aveam să-mi bat capul odată ce avea să sosească. — Ce ai să te faci acum, Eliza? Asta mă întrebau toţi la nesfârşit după înmormântare şi nu prea ştiam ce să le spun. Ceea ce doreau ei, de fapt, să ştie era cum o să reuşească vreodată o tinerică sfrijită ca mine, cu trei copii de crescut, să administreze o aşezare atât de mare precum Wyatt Orchards? Mai ales când eu nici măcar nu păşisem în vreo fermă până în urmă cu zece ani. Desigur, ei nu-mi cunoşteau trecutul – nimeni din Deer Springs nu-l cunoştea, nici măcar sărmanul meu soţ răposat, Sam. Îmi fusese prea ruşine să spun cuiva. Însă oamenii se întrebau totuşi în sinea lor cum aveam să mă descurc. Iar vecinul meu, Alvin Greer, se număra printre ei. — Ce plănuiţi să faceţi, doamnă Wyatt, acum că a murit Frank? I-am umplut ceaşca cu cafea şi i-am oferit-o fără a-i răspunde. El nu vedea că abia dacă trecuse un ceas de când îl îngropasem pe socrul meu şi că toată casa mi-era înţesată de toţi vecinii care veniseră să-şi prezinte condoleanţele şi că nici nu apucasem să mă dezmeticesc? Se pare că nu, pentru că domnul Greer nu avea de gând să renunţe. — V-aţi gândit pe cine aţi putea angaja la primăvară pentru a administra Wyatt Orchards pentru dumneavoastră? Mă întrebă el. Am umplut o altă ceaşcă cu cafea şi i-am întins-o pastorului Dill, care se afla în spatele domnului Greer, aşteptând să fie servit. Am încercat să-mi controlez mâinile să nu-mi tremure prea tare. Învăţasem cu mult timp în urmă că dacă nu răspunzi imediat, cei mai mulţi oameni încep să se foiască şi încearcă ei să umple cumva tăcerea, de obicei oferind un sfat, ceva. De data asta, pastorul Dill vorbi primul. — Aveţi ceva rude prin apropiere pe care i-am putea chema, doamnă Wyatt? Nu cred să fi auzit până acum exact de unde se trage familia dumneavoastră. — Doriţi şi frişcă la cafea, domnule pastor? L-am întrebat oferindu-i ulciorul şi ignorându-i întrebarea. Îşi scutură capul. — Nu, mulţumesc. Prefer cafeaua neagră. Nu sunteţi din Deer Springs, nu-i aşa? — Nu, nu sunt. Mi-am făcut de lucru aranjând un şir de linguriţe şi verificând dacă trebuia reumplută zaharniţa. Nu-l privea cine era familia mea şi de unde mă trăgeam. Gospodăria asta întortocheată cu mobilierul uzat şi cu tapetul îngălbenit era acum casa mea şi fusese căminul meu în ultimii zece ani. Cei trei copilaşi ai mei şi cu mine aveam tot dreptul să locuim aici – cu sau fără Frank şi fiul său Sam.