— Dar dacă mi-ai cumpăra o maşină acum, ar deveni a ta când plec la facultate peste doi ani. Încă aproape ca nouă, zise Helen pe un ton optimist. Din păcate, tatăl ei nu era aşa de uşor de păcălit. — Lennie, doar pentru că statul Massachusetts e de părere că e în regulă să conduci la şaişpe ani… începu Jerry. — Şaişpe ani jumate, îi aminti Helen. — … Nu înseamnă că trebuie să fiu şi eu de acord, încheie cu un zâmbet mândru. Jerry câştiga, dar Helen nu pierduse încă. — Ştii, Purcica nu mai are aşa mult, poate încă vreun an sau doi, începu Helen, referindu-se la Jeep Wranglerul de-a dreptul antic pe care îl conducea tatăl ei, despre care Helen bănuia că ar fi fost parcat în faţa castelului unde s-a semnat Magna Carta. Şi gândeşte-te un pic la câţi bani de benzină am economisi dacă ne-am lua un hibrid sau poate chiar o maşină electrică. Ăsta-i viitorul, tată! — Îhm, Jerry zise asta şi nimic mai mult. Acum Helen chiar că pierduse. Helen Hamilton oftă uşor în sinea ei şi se uită dincolo de grilajul feribotului care o aducea înapoi în Nantucket, imaginându-şi încă un an de mers cu bicicleta la şcoală în mijlocul lui noiembrie. O trecu un fior gândindu-se la chinul care avea să vină şi încercă să îi ignore pe turiştii veniţi acolo de Ziua Muncii1. Erau cu toţii atât de hotărâţi să guste cât mai mult pitoresc înainte de sfârşitul verii, încât se simţeau obligaţi să binecuvânteze cu câte un „ooh“ şi un „aah“ 1 Ziua naţională a muncii în Statele Unite, în prima zi de luni a lunii septembrie (n.tr.) 6 fiecare minunăţie a oceanului Atlantic, lucruri care însă nu o încălzeau cu nimic pe Helen. Din punctul ei de vedere, copilăritul pe o insuliţă era chiar o bătaie de cap, aşa că abia aştepta să se ducă la o facultate de pe continent, în afara zonei Massachussets, şi, pe cât posibil, oriunde, dar nu pe Coasta de Est. Nu că Helen nu s-ar fi simţit bine acasă. Dimpotrivă, ea şi tatăl ei se înţelegeau de minune. Mama ei îi părăsise pe amândoi când Helen era încă în faşă, dar Jerry învăţase repede cum să îi ofere fiicei sale exact atâta atenţie de câtă avea nevoie. Helen devenea agitată când simţea că îi este invadată intimitatea, aşa că el ştia când să nu insiste, dar era mereu acolo când ea avea nevoie de el. Helen ştia că nu ar putea găsi un coleg de cameră mai bun la facultate şi, undeva înăuntrul ei, în ciuda câtorva resentimente legate de maşină, ştia că nu şi-ar putea dori vreodată un tată mai bun. Nu traiul de acasă era motivul pentru care Helen voia să părăsească Nantucket, ci mai degrabă ideea de a fi izolată pe o bucăţică penibilă de nisip înconjurată din toate părţile de cele mai tumultuoase ape din lume. Helen se simţea ca într-o capcană, iar faptul că nu ştia deloc să înoate nu o ajuta. Ce-i drept, se putea menţine la suprafaţă preţ de câteva minute, dar asta nu era sub nicio formă punctul ei forte. La un moment dat, oricum, începea să se ducă la fund ca o piatră, indiferent cât de salină se presupunea a fi apa oceanului sau oricât de mult ar fi dat din mâini. Nu că ar mai fi intrat în apă de atunci – încă o speria mult prea tare. Când Helen era mică, aproape că se înecase. Stătuse într-un loc unde apa îi venea doar până la genunchi, când vicleanul curent de Nantucket o furase şi o împinse la fund, făcând-o să se rostogolească într-un soi de ameţeală plumburie, până în punctul în care nu mai putu simţi forţa gravitaţională, până când nu-şi mai putu da seama în care direcţie era pământul şi în care era cerul. Curentul reuşise să o poarte la vreun kilometru distanţă de mal, înainte să fie salvată de un cuplu în luna de miere aflat pe barca lor cu vele. 7 De fapt, câinele lor din rasa Newfoundland, Doamna Garret, o salvase pe Helen. Proprietarii ei au crezut că văzuse un rechin când începuse să o ia razna pe punte, aşa că, în momentul în care Doamna Garret a sărit brusc şi s-a întors la suprafaţă cu un om, au fost mult mai fericiţi. Helen s-a ales cu ţipete din partea tatălui ei, iar câinele cu o medalie din partea Gărzii de coastă. De atunci înainte, Helen îndrăgise bulgării aceia imenşi de blană şi salivă şi credea în secret că oceanul Atlantic încerca să o omoare. În mod chibzuit, fărâma aceea de paranoia a rămas o taină ştiută numai de ea. — Hei, Lennie! Ce-ţi mai face iritaţia? ţipă Claire, singura ei intenţie fiind să-şi stânjenească prietena din copilărie, cam de când se născuseră, în timp ce-şi făcea loc cu abilitate printre turiştii zăpăciţi din faţa ei. Sărmanii oameni săreau la o parte din drumul lui Claire de parcă ar fi fost un fundaş de fotbal american, nu un spiriduş de fată cocoţată graţios pe sandale cu platformă. Se strecură cu uşurinţă prin învălmăşeala pe care o crease şi se opri în locşorul recent eliberat de lângă Helen, în apropierea balustradei. — Giggles!2 Văd că şi tu ţi-ai făcut nişte cumpărături pentru şcoală, spuse Jerry în timp ce o îmbrățișă pe Claire cu un singur braţ, încercând să îi ocolească pungile pline. Claire Aoki, poreclită Giggles, era o figură. Oricine se uita la silueta ei de aproape 1,60 de metri şi la trăsăturile delicate de asiatică şi nu era în stare să îşi dea seama că este arţăgoasă din născare, era în pericol de a suferi considerabil în faţa unui adversar cu mult subestimat. „Giggles“ era povara ei personală. O avea de când se ştia şi toată lumea care auzise de ea o folosea în locul numelui de botez. Şi familia, şi prietenii ei erau îndreptăţiţi să facă asta, pentru că era practic imposibil să rezişti tentaţiei de a-i spune Giggles. Claire avea, fără urmă de îndoială, cel mai frumos râs din lume. Sănătos şi sincer, 2 Chicotici (traducere liberă) 8 niciodată forţat sau strident, era genul acela de râs care aducea un zâmbet pe buzele oricui îl auzea, şi nu doar pe buze, ci şi în suflet. Atât de grozav era râsul ei.