Era ora nouă şi jumătate în noaptea din Ajunul Crăciunului. Tocmai străbăteam holul de la Monk’s Piece, dinspre sufrageria unde se desfăşurau mesele festive, către salonul unde se afla toată familia strânsă în jurul focului din şemineu. M-am oprit o clipă şi, apoi, aşa cum făceam adesea în timpul serilor m-am îndreptat către uşa din faţă, am deschis- o şi am ieşit afară. întotdeauna mi-a plăcut să respir aerul curat al serii, încărcat de arome dulci şi de balsamul florilor vara, de mirosul ascuţit al focurilor de tabără şi al frunzelor ce putrezesc, toamna, ori de gerul ascuţit la căderea zăpezii. îmi place să mă contemplu în oglinda întunecată a cerului de deasupra capului meu, unde Juna şi stelele înveşmântate în văluri de mister se petrec tăcute, departe de mine în abisurile nopţii ; îmi place să ascult ţipătul vietăţilor de noapte, geamătul vântului, răpăialg ploii în livadă, să mă îmbăt cu aerul tare ce se «ridică până la mine de pe păşunile de lângă râu. Aşa am făcut şi în seara asta şi am Simţit că vremea avea să se schimbe, ceea ce mi-a făcut inima să tresalte de bucurie. Toată săptămâna trecută plouase, o ploaie rece cu ceaţă care stăruia deasupra casei, deasupra ţinutului. Nu se vedea de la fereastră decât cel puţin până la un metru-doi în grădină. O vreme afurisită care nu părea să se mai lumineze vreodată. Nu-ţi făcea nici o plăcere să te plimbi, iar pentru vânătoare vizibilitatea era prea redusă şi câinii erau permanent ursuzi şi plini de noroi. în casă lămpile ardeau tot timpul zilei, iar pereţii cămărilor şi pivniţei erau umezi şi miroseau a rânced în timp ce focurile mocneau şi scoteau fum din belşug. De mulţi ani de zile starea vremii îmi afecta buna dispoziţie şi mărturisesc sincer că dacă n-ar fi predominat voioşia şi zarva în restul casei m-aş fi cufundat în melancolie, nefiind în stare să mă bucur de plăcerile vieţii aşa cum mi-ar fi plăcut deşi m-aş fi consumat pentru susceptibilitatea mea. Numai că Esme a fost de neclintit şi nu s-a lăsat impresionată de capriciile vremii astfel că pregătirile noastre de Crăciun anul ăsta au fost mai mari şi mai temeinice decât de obidei. Am făcut un pas, doi, depărtându-mă de umbra casei ca să pot privi în jurul meu vecinătatea scăldată de lumina lunii. Monk’s Piece cocoţat pe colina care urca uşor la patru sute de picioare de locul unde River Nee desparte cu firicelul lui de apă acest ţinut fertil şi această parte a ţării, în ţinutul de nord şi cel de sud. Mai jos sunt păşunile întrerupte de pâlcurile de copaci amestecaţi sau de păduri de foioase. în spatele nostru însă pe o arie ţie câteva mile pătrate terenul este arid, un crâng de lăstăriş sălbatec în mijlocul acestui ţinut cu ferme prospere. Suntem la două** mile de satul propriu-zis şi la şapte mile de principalul oraş, cu toate astea predomină impresia de izolare care ne face să ne simţim şi mai departe de civilizaţie decât suntem.