CAPITOLUL 1 

Patricia plângea. Wallace Price nu putea suferi să audă oameni plângând. Lacrimi mici, lacrimi de crocodil, hohote de plâns de se zguduia tot corpul, nu conta. Lacrimile erau lipsite de noimă, iar ea nu făcea decât să amâne inevitabilul. 

— Cum de-aţi ştiut? a întrebat Patricia cu obrajii uzi, întinzându-se după cutia de Kleenex de pe biroul lui. Nu l-a văzut strâmbându-se. Probabil că era cel mai bine aşa. 

— Cum să nu fi ştiut? i-a răspuns el. Şi-a împreunat mâinile pe biroul lui din lemn de stejar, iar scaunul Arper Aston a scârţâit sub el când s-a aşezat bine în aşteptarea a ceea ce cu siguranţă avea să fie o scenă dramatică, încercând în tot acest timp să nu se schimonosească la duhoarea de clor şi Windex. 

Se prea poate ca cineva din personalul de noapte să-i fi vărsat ceva în birou, mirosul atârnând în aer greu şi înţepător. Şi-a pus în minte să trimită un mesaj prin care să le amintească tuturor că avea un nas sensibil şi că nu se putea aştepta ca el să lucreze în asemenea condiţii. Era de-a dreptul barbar! Jaluzelele de la geamurile biroului erau trase în jos ca să protejeze de soarele după-amiezii, iar aerul condiţionat sufla rece şi îl ţinea treaz. Cu trei ani în urmă, cineva ceruse să se modifice senzorul de temperatură până la 21 de grade. 

El a râs. Căldura duce la lene. Dacă ţi-e frig, te mişti întruna. Dincolo de uşa biroului său, firma părea o maşinărie bine unsă, activă şi autonomă, fără să fie nevoie de implicarea lui semnificativă, exact aşa cum îi plăcea lui Wallace. Dacă ar fi fost genul care să stea de capul fiecărui angajat pentru cele mai mici detalii, n-ar fi ajuns unde era acum. Desigur, era mereu atent la tot ce mişca, cei din subordinea lui ştiind foarte bine că trebuiau să muncească din greu, ca şi cum viaţa lor ar fi depins de asta. Clienţii erau cei mai importanţi oameni de pe pământ. Când el zicea „sari!”, se aştepta ca persoanele din imediata apropiere să facă taman aşa, fără să tot pună întrebări lipsite de importanţă cum ar fi „cât de sus?”. Ceea ce i-a amintit de Patricia. Maşinăria se stricase şi, deşi nimeni nu era infailibil, Wallace era nevoit să schimbe o piesă defectă cu una nouă. Muncise prea mult ca să eşueze acum. Anul trecut fusese cel mai profitabil din istoria firmei. Anul ăsta promitea să fie şi mai bun. Indiferent de situaţia în care se afla lumea, cineva întotdeauna trebuia dat în judecată. Patricia şi-a suflat nasul:

 — Nu credeam că vă pasă. El s-a holbat la ea. 

— De ce, Doamne iartă-mă, să crezi aşa ceva? Patricia i-a oferit un zâmbet forţat. 

— Nu sunteţi tocmai genul căruia să-i pese. S-a zburlit tot. Cum îndrăznea să zică aşa ceva, mai ales şefului ei? Ar fi trebuit să-şi dea seama din urmă cu zece ani, când avusese cu ea interviul de angajare ca asistent juridic, că o să vină o zi în care o să-l muşte de cur. Fusese bine dispusă, ceva ce Wallace crezuse c-o să se diminueze cu timpul de vreme ce, în viziunea lui, veselia n-avea ce căuta într-o firmă de avocatură. Cât de mult greşise! 

— Sigur că-mi…