Au dat târcoale cadavrului din zăpadă. Păsări saprofage. Păsări care se hrănesc cu hoituri. Jivine lacome după orice bucăţică de carne pe care o pot sfârteca de pe oasele cadavrelor. Acesta era pe jumătate îngheţat, pe jumătate îngropat în troiene. Cu picioarele şi braţele răşchirate. Un înger pe zăpadă absolut perfect. Un înger cu ochi albaştri şi strălucitori, înconjuraţi de gene îngheţate şi care priveau lung la un cer la fel de albastru şi de strălucitor. Da, viscolul trecuse. În cele din urmă, una din stol tot şi-a făcut curaj şi a acţionat. A făcut un salt şi a aterizat drept pe pieptul mortului. L-a împuns uşor cu ghearele în faţă, i-a ciugulit întro doară buzele şi nasul. Apoi şi-a înfipt ciocul într-unul dintre cei doi ochi albaştri. Şi a tras şi a mai tras puţin şi, în cele din urmă, s-a auzit un plescăit stins – semn că a reuşit să-l smulgă din orbită. Mulţumită de această pradă, a ţopăit de câteva ori într-o parte, a fâlfâit puţin din aripi şi s-a dus să se ospăteze întrun pin din apropiere. Încurajate de izbânda suratei lor, toate celelalte ciori s-au năpustit asupra cadavrului într-o vijelie de aripi negre. În doar câteva minute l-au lăsat complet fără faţă, de nerecunoscut. Mai târziu, în timpul nopţii, aveau să apară şi prădătorii mai mari, fiarele pădurii. Iar până dimineaţă nu a mai rămas decât un schelet descărnat. După o săptămână, un vânător avea să împuşte un lup. Unul mai pricăjit, dar carnea de lup tot carne se cheamă că este şi şi-a putut hrăni familia cu ea.