Nu m-aș fi așteptat să te văd pe muntele Zaō1 , în telecabina care urca de la grădina cu dalii la heleșteul Dokko. Am rămas mută de uimire și n-am mai fost în stare să scot un sunet în cele douăzeci de minute de urcuș. Dacă stau și mă gândesc bine, nu ți-am mai scris de vreo doisprezece-treisprezece ani. Am crezut că n-o să ne mai întâlnim niciodată. Când te-am zărit însă, mi-am dat seama cât de mult te-ai schimbat și ți-am deslușit sclipirea din priviri. De aceea, după multe frământări, m-am hotărât să aștern pe hârtie rândurile de mai jos și să pun scrisoarea la poștă. N-ai decât să râzi de mine, dar să știi că nu m-am schimbat deloc. În ziua aceea, mi-a venit ideea să iau expresul Tsubasa 3 din gara Ueno, ca să-i arăt fiului meu, Kiyotaka, în vârstă de opt ani, stelele de pe muntele Zaō. Presupun că ți-ai dat seama că băiatul este infirm. S-a născut paralizat de la brâu în jos, iar intelectual, este cam cu doi-trei ani în urmă față de copiii de vârsta lui. Însă, numai el știe de ce, se dă în vânt după stele. În nopțile senine, iese în grădina noastră de pe strada Kōroen din Nishinomiya și rămâne cu ochii la cer ore-n șir. Cu o seară înainte de a ne întoarce în Kōroen, după vizita de două zile la tatăl meu, care locuiește în cartierul Aoyama din Tokyo, privirea mi-a fost atrasă de o fotografie nocturnă făcută de pe vârful muntelui Zaō. Mi s-a tăiat pur și simplu respirația la vederea cerului înstelat și mi-a venit ideea să-i ofer fiului meu, pe care nu-l dusesem niciodată în excursii, șansa de a fi cât mai aproape de un peisaj atât de minunat.