„Toate familiile fericite sunt mai mult sau mai puțin deosebite; toate familiile nefericite sunt mai mult sau mai puțin asemănătoare” spune un scriitor rus de primă mărime la începutul unui roman celebru (Anna Arkadievici Karenina, transfigurat în engleză de R.G. Stonelower, Mount Tabor Ltd., 1880). Afirmația n-are multe legături – sau aproape niciuna – cu povestirea ce va fi depănată acum, o cronică de familie a cărei primă parte se apropie mai mult de altă operă a lui Tolstoi, Detstvo i otrocestvo (Childhood and Fatherland, Pontius Press, 1858). Daria („Dolly”) Durmanov, bunica lui Van pe linie maternă, era fiica prințului Peter Zemski, care ocupase postul de guvernator al provinciei americane Bras d’Or, situată în nord-estul țării noastre imense și pitorești, și se căsătorise în 1824 cu Mary O’Reilly, o irlandeză mondenă. Dolly, singurul copil la părinți, născută în Bras, s-a căsătorit în 1840, la frageda și zburdalnica vârstă de cincisprezece ani, cu generalul Ivan Durmanov, comandantul fortăreței Yukon și pașnic gentilom de provincie, cu moșii în Severn Tories (Severnîe Territorii), protectoratul mozaicat numit chiar și acum cu tandrețe Estotia „rusească”, care se îmbucă granoblastic și organic cu Canadia „rusească” sau, altfel spus, cu Estotia „franceză”, unde coloniștii francezi, precum și cei veniți din Macedonia și Bavaria, se bucură de o climă fericită sub drapelul nostru cu stele și dungi. Totuși, moșia preferată a familiei Durmanov rămânea Raduga, situată nu departe de burgul cu același nume, dincolo de Estotilandul propriu-zis, în spațiul atlantic al continentului, fâșia dintre eleganta Kaluga din New Cheshire, S.U.A., și nu mai puțin eleganta Ladoga, Mayne, unde soții Durmanov își aveau casa și unde se născuseră cei trei copii ai lor: un fiu care murise tânăr și celebru și o pereche de gemene nărăvașe. Dolly moștenise frumusețea și firea mamei sale, dar și predispoziția ereditară pentru gusturi excentrice și nu rareori deplorabile, reflectate bine, de pildă, în numele date fiicelor sale: Aqua și Marina („De ce nu Tofana?” se minuna generalul bonom și înzestrat sur-royal cu o mândrețe de coarne, râdea stăpânit, săltându-și burta, apoi încheia tușind discret, pentru a sugera detașarea – o detașare simulată, fiindcă se temea de izbucnirile de furie ale nevestei sale).