Descarca Voci - Cronicile Ținuturilor din Apus de Ursula K. Le Guin in format pdf. Cronicile Ținuturilor din Apus Vol 2 PDF

Cel dintâi lucru pe care mi-l pot aminti limpede este scrierea intrării în odaia secretă. Sunt atât de micuţă, încât trebuie să-mi ridic braţul pentru a face semnele în locul cuvenit de pe peretele coridorului. Peretele este acoperit de tencuială sură şi groasă, crăpată şi sfărâmată pe alocuri, astfel încât se întrevede piatra de dedesubt. În coridor este aproape întuneric. Miroase a pământ şi a vechi şi este linişte. Dar nu-mi este teamă; aici nu-mi este niciodată teamă. Mă ridic pe vârfuri şi deplasez degetul scrierii în mişcările pe care le cunosc, în locul cuvenit, în aer, fără să ating tencuiala. Uşa se deschide în perete şi eu intru. Lumina din odaia aceea este clară şi senină, intrând prin multe lucarne mici, din sticlă groasă, de pe tavanul înalt. Este o cameră foarte lungă, cu pereţii acoperiţi de rafturi pline de cărţi.

Este camera mea şi am ştiut-o dintotdeauna. Ista, Sosta şi Gudit n-au ştiut. Ei nici măcar nu ştiu că există. Nu vin niciodată pe coridoarele acestea din partea din spate a casei. Pentru a ajunge aici, trec pe lângă uşa Lordului-căilor, dar el este bolnav şi beteag şi nu-şi părăseşte odăile, încăperea secretă este taina mea, locul unde pot fi singură, unde nu sunt ocărâtă şi sâcâită şi unde nu-mi este frică. Amintirea nu este compusă dintr-un singur moment când am mers acolo, ci din mai multe. Ţin minte cât de mare mi se părea pe atunci masa de lectură şi cât de înalte erau rafturile pline de cărţi. Îmi plăcea să mă strecor sub masă şi să clădesc un soi de zid sau adăpost din cărţi. Îmi imaginam că sunt un ursuleţ în vizuina lui. Acolo mă simţeam în siguranţă. Puneam întotdeauna cărţile înapoi pe rafturi exact în locul de unde le luasem; asta era important. Stăteam în partea mai luminoasă a încăperii, în apropierea uşii care nu este o uşă. Nu-mi plăcea capătul opus al odăii, unde era mai întuneric, iar tavanul cobora. În mintea mea îl numeam „capătul umbrelor” şi aproape întotdeauna mă ţineam departe de el. Totuşi, până şi frica de „capătul umbrelor” făcea parte din taina mea, din regatul meu de solitudine. Şi a fost al meu şi numai al meu, până într-o zi pe când aveam nouă ani.

Sosta mă beştelise pentru o prostie care nu era vina mea, iar când i-am replicat obraznic, m-a numit „oaie creaţă”, ceea ce m-a scos din minţi. N-o puteam lovi, fiindcă braţele îi erau mai lungi decât ale mele şi mă putea ţine la distanţă, aşa încât am muşcat-o de mână. După aceea mama ei, mama mea de-a doua, Ista, m-a suduit şi m-a pălmuit. Furioasă, am fugit în partea din spate a casei, spre coridorul întunecat, am deschis uşa şi am intrat în odaia secretă. Aveam să rămân acolo până ce Ista şi Sosta aveau să creadă că fugisem, că fusesem făcută sclavă şi că dispărusem pentru totdeauna, iar atunci aveau să regrete că mă ocărâseră pe nedrept, că mă pălmuiseră şi-mi spuseseră în fel şi chip. Mam repezit în odaia secretă, învăpăiată la chip, plină de lacrimi şi de mânie… iar acolo, în lumina ciudat de clară din locul acela, stătea Lordul-căilor, cu o carte în mâini. Şi el a fost surprins. S-a apropiat de mine, aprig, cu braţul ridicat, parcă gata să lovească. Am rămas stană de piatră. Mi se tăiase răsuflarea. El s-a oprit brusc. ― Memer! Cum ai intrat aici? S-a uitat către locul unde se află uşa când este deschisă, dar, desigur, acolo nu era decât peretele. Eu tot nu puteam respira sau vorbi. ― Am uitat-o deschisă, a urmat el fără să creadă ceea ce spunea. Am clătinat din cap. În cele din urmă, am fost în stare să şoptesc: ― Ştiu cum…

Chipul i-a fost şocat şi uimit, dar după o vreme s-a schimbat şi a zis: ― Decalo. Am încuviinţat în tăcere. Mama se numise Decalo Galva. Aş vrea să povestesc despre ea, dar nu mi-o pot aminti. Sau pot, însă amintirile nu se lasă cuprinse în cuvinte. Ţinută strâns, înghiontită, un miros plăcut în bezna patului, o pânză roşie, grosolană, o voce ale cărei cuvinte nu le pot desluşi, ci se află la limita auzului meu. Obişnuiam să mă gândesc că, dacă aş putea rămâne perfect nemişcată şi ciuli atent urechile, i-aş auzi vocea. Era o Galva după viţă şi după casă. Era marea-jupâneasă a lui Sulter Galva, Lordul-căilor de Ansul, un rang onorabil şi responsabil. Pe atunci în Ansul nu existau servi sau sclavi: noi eram cetăţeni, gospodari, oameni liberi. Mama mea Decalo răspundea de toţi cei care munceau în Galvamand. Mamei mele de-a doua, bucătăreasa Ista, îi plăcea să ne povestească despre cât de mare era gospodăria pe atunci şi de câţi oameni trebuia să aibă grijă Decalo.

Ista însăşi era ajutată în fiecare zi în cuhnie de două femei, la care se adăugau alte trei ajutoare cu ocazia cinelor festive oferite în cinstea notabilităţilor aflate în vizită; pe lângă acestea mai erau patru subrete şi un rândaş priceput la toate, un grăjdar şi un ajutor de grăjdar pentru cai, opt cai în grajd, unii pentru călărie, iar alţii de povară. În casă trăiau destule rude şi bătrâni. Mama Istei locuia deasupra cuhniei; mama Lordului-căilor locuia în odăile Maestrului, la etaj. Lordulcăilor însuşi călătorea întruna în sus şi în jos pe Coasta Ansul, de la un oraş la altul, pentru a se întâlni cu alţi Lorziai-căilor, uneori călare, alteori în trăsură cu alai. Pe vremurile acelea, în curtea de apus exista un fierar, iar vizitiul şi vătăşelul stăteau în catul de deasupra remizei trăsurilor, gata în orice clipă să plece cu Lordul-căilor în drumurile sale