Jaguarul imens, sidefiu a apărut gonind prin beznă până la buza abruptă a promontoriului. Cu botul întins spre marea întunecată, a virat la dreapta şi a dispărut pe un drum secundar care cobora vertiginos ca o cascadă. Se îndrepta spre golful Miminashi, care se ascundea ca o subsuoară în partea sudică a promontoriului. În Jaguar se afla şi o cameră de filmat Arriflex de 16 mm. Camera, ca şi maşina, îi aparţinea unui tânăr de douăzeci şi nouă de ani căruia toată lumea îi spunea J. J, soţia lui, sora lui mai mică aflată la volan, un cameraman între două vârste, un tânăr poet, un actor de douăzeci de ani şi o cântăreaţă de jazz de optsprezece – şapte oameni cu totul – se duceau spre casa de vacanţă a lui J. Aveau de gând să filmeze câteva scene pentru un scurtmetraj pe care îl făcea soţia lui J. Cântăreaţa de jazz era goală-puşcă. Îngâna un cântec, beată. Cum nimeni nu-i dădea nici o atenţie, era convinsă că toţi cei din Jaguar o dispreţuiesc, aşa că s-a hotărât să-şi încerce norocul încă o dată cu o poveste deocheată cu care avusese cândva oarece succes. În cele patru ore cât durase drumul de la Tokyo, toţi – cu excepţia surorii lui J, care conducea – băuseră whisky întruna, iar cântăreaţa de optsprezece ani fusese prima care rupsese rândurile beţivilor şi le-o luase înainte. Aşa se întâmpla întotdeauna. Stătea prost cu autocontrolul. 

— M-am dus la un moment dat la o cântare, la petrecerea unui politician, a început ea să povestească. Şi era acolo şi o fată de şaişpe ani care stătea cu mine în cabina de schimb, n-avea nici un pic de machiaj şi şedea pur şi simplu pe un scaun, cu o minge de ping-pong şi un costum albastru de vinil pe genunchi. Aşa că ne-am împrietenit. Când ia venit rândul, tot nu se machiase. S-a dezbrăcat pur şi simplu, la pielea goală. Şi-a tras peste cap costumul ăla care arăta ca un sac de dormit albastru de vinil şi apoi m-a pus să-i trag fermoarul din partea de jos a spatelui. Vinilul ăla albastru era de fapt un costum de broască mulat şi care avea între picioare o crăpătură semănând cu o gură de peşte. Şi politicienii se holbau cu toţii la broasca aia albastră cu pizdă de fată, şi pe deasupra gagica şi-a mai şi băgat mingea de ping-pong înăuntru. Unde mai pui că mai şi orăcăia ca o broască în ritmul dansului! Ceilalţi şase au râs fără chef. 

Ştiau prea bine că, dacă nu reacţionează, cântăreaţa ar fi izbucnit în plâns şi-ar fi făcut o criză. Încurajată de râsetele lor, cântăreaţa a continuat: 

— Dansatoarea aia broască avea o tehnică desăvârşită, o tehnică absolut desăvârşită. Le-a aruncat celor care ascultau o privire triumfătoare de parcă ar fi încercat să creeze un moment de suspans intens. 

— Politicienilor ălora de la petrecere nu le păsa deloc de tehnică, nu voiau decât să vadă cât de indecentă poate fi o puştoaică de şaişpe ani, a spus J, care stătea pe bancheta din faţă între sora şi soţia lui. Asta-i o chestie care nu se schimbă niciodată, oricât de obscen ar fi spectacolul. Nu poţi să etalezi doar tehnică şi să te aştepţi ca, în schimb, trupul tău indecent să devină invizibil. Asta vrea să vadă publicul, indecenţă curată. Indecenţă în carne şi oase! Cântăreaţa de jazz de optsprezece ani s-a dat bătută. S-a bosumflat şi a început să se smiorcăie. 

Toţi, inclusiv soţia lui J, ştiau că J şi cântăreaţa şi-o trag. Din ce în ce mai deprimată, fata plângea de i se scuturau umerii goi. Dacă n-ar fi fost în maşină, probabil că ar fi apucat un cuţit sau gâtul unei sticle sparte şi ar fi ţâşnit ca o mâţă cuprinsă de panică.