Când intru de dimineață în birou, Dawn nu e la masa ei de lucru, ceea ce înseamnă că vine sfârșitul lumii. Glumesc. Evident că nu vine sfârșitul lumii. Dar dacă ați cunoaște-o pe Dawn, ați pricepe. În ultimele nouă luni, Dawn Schiff a ocupat boxa lipită de a mea, la Vixed, compania de suplimente alimentare unde lucrăm amândouă. E așa de tipicară, că ai putea să-ți potrivești și ceasul după ritualurile ei. 8.45, sosește la birou. 10.15, face o pauză să meargă la baie. 11.45, se duce în bucătărie și ia prânzul. 14.30, o altă pauză de baie. La ora 17.00 fix, închide calculatorul și pleacă de la serviciu. Dacă s-ar întâmpla să aibă loc un eveniment de factură apocaliptică, în care ar dispărea toate dispozitivele care arată ora, am putea toți să ne respectăm programul zilnic doar urmărind-o pe Dawn când se duce la baie. La secundă. De obicei, ajung la birou undeva în intervalul de jumătate de oră dintre 8.30 și 9.00. Mă rog, aproximativ 9.00. Dacă se aliniază toate planetele, ajung la 8.30. Dar chiar dacă îmi pun în fiecare zi cheile fix în același loc, pe masa de lângă intrare, pe cuvânt de onoare, noaptea, la un moment dat, se ridică și pleacă te miri unde. Și pe urmă trebuie să le caut. Dacă nu se întâmplă asta, atunci mă nimeresc în aglomerația din trafic. Mare aglomerație. În timpul orelor de vârf, bulevardul Dorchester e o parcare, practic. În dimineața asta semafoarele nu au ținut cu mine, dar traficul a fost lejer, așa că la 8.50 pășesc în biroul larg, open space, care găzduiește firma Vixed. Trec printre șirurile de boxe identice adunate în centrul sălii, tocurile pantofilor mei roșii țăcăne pe linoleumul pardoselii și pe deasupra capului meu clipesc luminile fluorescente. Când trec pe lângă boxa lui Dawn, să ajung la a mea, ridic deja automat mâna, să o salut și mă opresc brusc. Boxa e goală. Oricât de ciudat ar fi programul lui Dawn, e și mai ciudat că astăzi nu șil respectă. Nu pot să nu mă gândesc că absența ei trebuie să însemne ceva de rău augur. Pentru că Dawn nu întârzie niciodată. Niciodată.

— Natalie! Hei, Nat! Să vezi fază! Când aud vocea aceea, îmi iau privirea de la boxa lui Dawn. Kim se apropie în pas săltat pe culoarul dintre boxe și chipul bronzat îi strălucește. Kim Healey e cea mai bună prietenă a mea de la muncă și, din păcate, asta înseamnă că e cea mai bună prietenă a mea, în general, pentru că munca mi-a acaparat viața tot mai mult. Kim s-a întors acum două săptămâni din luna de miere și are un bronz absolut spectaculos, precum și niște șuvițe deschise în părul castaniu-închis înainte – ba chiar încă mai miroase puțin a nisip și a cremă cu protecție solară. Arată fantastic și mă bucur mult pentru ea. Și sunt doar circa 10 la sută geloasă. Pe bune – îi doresc sincer toată fericirea din lume, așa cum am și zis în toastul de la nuntă, pe când eram ușor amețită. Îi examinez din priviri rochia cu model alb-negru, marca Ann Taylor, și observ o protuberanță revelatoare. — Ești gravidă! zic, cu un suspin. Zâmbetul i se stinge instantaneu de pe chip.

— Nu, nu sunt gravidă. De ce spui asta? Se trage de cravata înfășurată în jurul taliei. — Crezi că rochia asta mă face grasă? — Nu! Ei, Kim, bineînțeles că nu. În apărarea mea trebuie să spun că felul în care zisese să vezi fază chiar a sunat ca și cum avea să anunțe sosirea unui copil. În ultima vreme tot mai multe femei de vârsta mea anunță în dreapta și în stânga că sunt însărcinate – de parcă asta ar fi cea mai interesantă veste pe care cineva ar putea să o împărtășească –, iar Kim tocmai s-a întors din luna de miere. — Chiar absolut deloc. Iartă-mă că am spus asta. M-am gândit numai… Stânjenită, Kim se trage de rochie.

— Ai avut tu un motiv pentru care ai spus-o, zice. Îmi trag o palmă peste cap, în gând. — Ba nu… pe cuvânt. Oricum, toată lumea mai pune un kil, două în luna de miere. Te aranjează foarte bine. Kim nici măcar nu mă ascultă. E prea ocupată să-și lungească gâtul, încercând să-și vadă propriul dos. Îmi dreg vocea.

— Deci, ăăm, ce voiai să-mi spui? Cu un zâmbet slab și entuziasmul inițial diminuat, zice: — Ah! Au sosit tricourile. Le-am pus în sala de consiliu. Aahh, asta chiar că este o veste bună! Mă iau după Kim până în sala de consiliu și, într-adevăr, într-un colț mă așteaptă o cutie de carton, ușor boțită. Mă grăbesc să îi deschid clapetele.

— Tu te-ai uitat? o întreb. — M-am uitat puțin. Nu le-am numărat pe toate. Scotocesc prin cutia cu tricouri și scot unul. E albastru-verzui și are toate informațiile: maratonul caritabil de 5 kilometri în beneficiul cercetărilor pentru paralizia cerebrală. Tricoul din mâinile mele are măsura M și pare tocmai bun. Fusesem neliniștită în privința sincronizării – tricourile trebuiau să ajungă săptămâna trecută și acum e deja marți. Maratonul caritabil pe care îl organizez are loc sâmbătă.

— Par super, Nat, îmi șoptește Kim. Kim mi-a fost o susținătoare formidabilă în organizarea acestui maraton – fără ea nu l-aș fi putut face.

— Putem să le distribuim în dimineața asta, zice. Mai târziu, când o să fie toată lumea aici. Dau din cap, ușurată că lucrurile se încheagă așa cum plănuisem.

— Apropo, știi cumva dacă Dawn e în concediu medical? Kim își ridică un tricou în dreptul pieptului și îl netezește peste abdomen, care mie mi se pare în continuare că arată ca de bebe. — Nu, de ce? — Păi, n-a venit. — Și ce? Întârzie și ea.

— Nu pricepi, îi spun și las tricoul să cadă înapoi în cutia de carton. Dawn nu a întârziat niciodată. Niciodată. Nici măcar o singură dată, de când lucrează aici. Întotdeauna e în birou la 8.45. Kim își privește ceasul și apoi se uită iar la mine, ca și cum mi-aș fi pierdut mințile. — Deci, a întârziat douăzeci de minute. Și? Pentru Dawn asta e o purtare ciudată. Pe deasupra, mai există ceva ce nu i-am mărturisit lui Kim. Ieri după-amiază, Dawn mi-a trimis un e-mail curios, în care mă întreba dacă aș putea să discut cu ea la sfârșitul programului, despre „o problemă de maximă importanță”. Numai că eu am lipsit mai toată după-amiaza, fiind la o întâlnire de prezentare, și când am revenit la birou, ea plecase deja