Povestea lui Hans Castorp, pe care avem intenţia s-o istorisim, nu de dragul lui (căci lectorul va învăţa a-l cunoaşte ca pe un tânăr modest şi deopotrivă de simpatic), ci de acela al întâmplării înseşi care ni se pare demnă în cel mai înalt grad de a fi relatată (şi, în legătură cu aceasta, este totuşi potrivit să reamintim că e povestea sa şi că un eveniment oarecare nu se întâmplă nu importă cui); aşadar, povestea aceasta s-a petrecut cu multă vreme în urmă şi este, ca să spunem aşa, acoperită de patina istorică, astfel că e absolut necesar să fie prezentată sub înfăţişarea trecutului cel mai îndepărtat. S-ar putea ca, pentru o poveste, faptul acesta să nu fie un neajuns, ci, mai curând, un avantaj; se cuvine doar ca povestirile să aparţină trecutului întrucât, se poate spune, cu cât s-au petrecut într-o vreme mai îndepărtată, cu atât răspund mai precis exigenţelor povestirii, şi acest fapt este cu atât mai favorabil pentru povestitor, adică pentru evocatorul în şoaptă al timpului trecut. Dar se întâmplă cu ea ca şi cu oamenii de astăzi şi, la urma urmelor şi cu povestitorii: e cu mult mai bătrână decât vârsta lor, vechimea-i nu se poate măsura în zile, iar timpul care o apasă nu se măsoară cu revoluţii în jurul soarelui; pe scurt, treapta sa de vechime de fapt nu timpului şi-o datorează, şi, prin această observaţie, înţelegem să facem aluzie la dubla esenţă, îndoielnică şi ciudată, a acestui tainic element. Dar ca să nu întunecăm cu meşteşugire o stare limpede a faptelor, iată despre ce este vorba: nemărginita vechime a povestirii noastre izvorăşte din aceea că se desfăşoară înaintea unei anumite răsturnări şi a unui anumit hotar care a tulburat adânc Viaţa şi Conştiinţa… Ea se desfăşoară sau – pentru a evita cu bună ştiinţă orice urmă de prezent – se desfăşura, adică s-a desfăşurat odinioară, cândva, în acele apuse zile ale lumii dinaintea Marelui Război , cu al cărui început atâtea întâmplări au început, şi care de atunci fără îndoială abia au încetat să înceapă. Prin urmare, povestea aceasta s-a desfăşurat mai înainte, dacă nu cumva cu foarte mult înainte. Dar caracterul trecut al unei povestiri nu este cu atât mai profund, mai împlinit şi mai legendar cu cât se desfăşoară mai apropiat de „odinioară”? Pe deasupra, s-ar putea ca această povestire a noastră să aparţină în alte privinţe, şi chiar prin natura ei intimă, mai mult sau mai puţin legendei. Vom relata-o în amănunţime, cu îngrijire şi cu cea mai mare băgare de seamă, dar oare, în adevăr, plăcerea sau plictiseala ce ne-o provoacă au atârnat vreodată de spaţiul şi de timpul pe care le-au cerut cu stăruinţă? Fără a ne teme că ne expunem învinuirii de-a fi exagerat de meticuloşi, înclinăm dimpotrivă să credem că plăcut cu adevărat este numai ceea ce-i lucrat cu îngrijire. Prin urmare, povestitorul nu va sfârşi cât ai bate din palme istoria lui Hans. Nu-i vor fi suficiente nici cele şapte zile ale săptămânii şi nici şapte luni. Cel mai potrivit este să nu se întrebe dinainte cât timp se va scurge pe pământ, în vreme ce povestirea aceasta îl va ţine în mrejele sale. Şi, Doamne Dumnezeule, nu vor fi chiar şapte ani! Şi cu aceasta, începem