S-a făcut iarăşi seara şi după încă o zi obositoare urmează o baie fierbinte, un ceai şi gata, m-am pus în pat la somn. Pleoapele s-au închis şi în loc de Moş Ene în faţa ochilor au apărut toate chipurile bărbaţilor pe care i-am crezut la un moment dat ca fiind iubirea vieţii mele. Of, nimic nu poate să fie mai trist decât să ajung iarăşi să mă gândesc la asta, la toate momentele în care am sperat că în sfârşit mi-am găsit sufletul pereche căutat o viaţă întreagă. O iluzie copleşitoare că viaţa în doi poate să fie frumoasă. Mă ridic din pat şi plec să îmi aprind o ţigară sperând că aceste chipuri se vor evapora odată cu fumul pe fereastră. Niciodată la ora asta târzie la geamul meu nu au apărut porumbeii, dar acum stau şi se holbează toţi la mine de parcă ar aştepta să le dau un răspuns. Oare ce răspuns aşteaptă ei de la mine? Să le spun că mâine nu va ploua şi că va fi vreme frumoasă? 

Că vor putea zbura fără grijă întinzându-şi în voie aripile? Unul se apropie de geam, vine spre mine de parcă ar vrea să împărţim ultimul fum… zâmbesc şi îi spun noapte bună. Să beau, să nu beau pastila ce mă poate face să adorm fără nici o grijă sau să mai stau câteva minute în faţa televizorului, iarăşi dilemă, iarăşi nu ştiu ce să fac. Îmi aprind încă o ţigară. Fumez prea mult, e clar, mi-am dat seama de ceva vreme, dar caut, caut aprig ceva ce de fapt nu am găsit niciodată. Nici eu nu mai ştiu ce caut. Mă uit cum arde ţigara şi mă gândesc că de fapt aşa arde şi viaţa mea, fără să mă pot împotrivi. Nu pot pune pauză zilelor. Nu pot derula nici înapoi nici înainte. Aş vrea să fiu precum o casetă pe care să o pot manevra cum vreau în casetofon. 

Beau până la urmă pastila roz şi sper să visez frumos la noapte, nu ca aseară şi nici ca acum două nopţi. M-am săturat de personaje bizare şi de nelinişti în toiul nopţii. Vreau să-l visez pe el, pe bărbatul care va sta lângă mine necondiţionat şi care mă vă înţelege din priviri. Pe cel care nu va pune întrebări la care eu nu am un răspuns. Înalt, slăbuţ, cu părul în vânt trecând pe lângă noi şi uitându-se ghiduş la mine, wow, mă trezesc că în sfârşit îmi spune salut. O da, aşa arată un bărbat. Până mai ieri pe toţi în jurul meu îi vedeam băieţi şi nu bărbaţi. Nu puteam să fac nici diferenţă, acum însă o fac. El este băiatul pe care l-am văzut săptămâni în şir lângă mine în parc însă doar azi am reuşit să îmi dau seama că de fapt el este un bărbat iar eu nu mai sunt fetiţa zglobie ce aleargă pe dealuri jucându-se cu săbii făcute din crengi de brad. Straniu sentiment, îmi tremură vocea când îi răspund la salut şi îmi transpiră palmele. Vreau să alerg la mama acasă şi să o întreb ce se întâmplă, ea avea tot 16 ani când l-a cunoscut pe tata. Ar fi aşa de bine însă dacă m-aş putea mişca. Gata, hai acasă, lasă-l, a plecat, nu te mai uita în gol, mai venim şi mâine după şcoală în parc, plecăm, zâmbesc şi vreau să se facă mâine.