Mă ridic şi privesc patul, ţinându-mi respiraţia de teama sunetelor care-mi urcă din adâncul pieptului. N-o să plâng. N-o să plâng. Lăsându-mă uşor în genunchi, îmi pun mâinile pe marginea patului şi-mi trec degetele peste stelele galbene revărsate pe fundalul albastru-închis al cuverturii. Fixez cu privirea stelele, până când încep să se înceţoşeze din cauza lacrimilor care-mi înnegurează vederea. Închid ochii, strâns, şi-mi îngrop faţa în moliciunea patului, umplându-mi pumnii cu faldurile mototolite ale păturii. Umerii încep să-mi tremure, fiindcă hohotele pe care m-am străduit să le ţin în frâu îmi izbucnesc cu violenţă. Dintr-o singură mişcare iute, mă ridic, ţip şi smulg pătura de pe pat, azvârlind-o cât colo prin cameră. Strâng din pumni şi caut înnebunită în jur altceva de aruncat, înşfac pernele de pe pat şi le arunc în imaginea reflectată de oglindă a unei fete pe care n-o mai recunosc. Privesc cum fata din oglindă se holbează la mine, hohotind jalnic. Slăbiciunea din lacrimile ei mă înfurie. Ne repezim una spre cealaltă, până când pumnii ni se izbesc de sticlă, spărgând oglinda. Urmăresc cu privirea milioanele de cioburi sclipitoare căzând pe covor.