Timp de mulți ani, Henry Kitteridge a fost farmacist în orășelul învecinat, conducându-și mașina în fiecare dimineață pe șosele înzăpezite, pe șosele ude de ploaie, pe șosele de vară, când zmeura sălbatică își mijea florile în ruguri pe ultima porțiune din oraș, înainte de virajul unde drumul mai larg ducea către farmacie. Acum pensionat, încă se mai trezește devreme și își amintește cum diminețile erau altădată momentul preferat al zilei, ca și cum lumea ar fi fost secretul lui – fâșâitul cauciucurilor pe șosea, lumina ivindu-se din ceața matinală, imaginea fugară a golfului la dreapta sa, apoi pinii înalți și mlădioși; mergea aproape întotdeauna cu geamul întredeschis, pentru că îi plăceau nespus aroma pinilor, aerul sărat al mării, iar iarna îi plăcea să simtă mirosul frigului. Farmacia era o clădire măruntă cu două niveluri, lipită de altă clădire care adăpostea un magazin de articole casnice și o mică băcănie. În fiecare dimineață, Henry parca în spate, lângă tomberoanele metalice, și apoi intra pe ușa din dos a farmaciei, aprindea luminile și punea în funcțiune termostatul sau, dacă era vară, pornea ventilatoarele. Deschidea seiful, punea banii în casa de marcat, descuia ușa din față, îmbrăca halatul alb. Tot acest ritual era plăcut, ca și cum vechiul magazin – cu rafturile sale pline de pastă de dinți, vitamine, cosmetice, podoabe de păr, chiar și ace de cusut și felicitări, recipiente de cauciuc pentru apă fierbinte și furtunuri pentru clismă – ar fi fost o persoană statornică și credincioasă. Orice neplăcere care i s-ar fi întâmplat acasă, orice neliniște legată de felul în care soția sa părăsea adesea patul pentru a rătăci prin casă în ceasurile întunecate ale nopții – toate acestea se retrăgeau asemenea valurilor în timp ce pășea în spațiul ocrotit al farmaciei sale. Stând în spate, lângă rafturile și sertarele cu pastile, Henry era vesel atunci când telefonul începea să sune, vesel atunci când doamna Merriman venea să-și ridice medicamentele pentru tensiune sau când bătrânul Cliff Mott intra să-și cumpere digitalină; era vesel în timp ce pregătea valiumul pentru Rachel Jones, pe care soțul o părăsise în noaptea nașterii fiului lor. Era în firea lui Henry să-i asculte pe ceilalți, și, de multe ori de-a lungul săptămânii, spunea: „Iisuse, îmi pare nespus de rău să aud asta!“ sau „Ei, nu mai spune, asta-i culmea!“