În dimineaţa cînd l-am zărit pe Tony Gardner aşezat la o masă printre turişti, tocmai venea primăvara aici, în Veneţia. Abia se încheiase prima noastră săptămînă în aer liber, în piazza – o uşurare, vă rog să mă credeţi, după toate acele ore sufocante în care cîntaserăm înghesuiţi în partea din spate a cafenelei, deranjînd clienţii care voiau să urce scările. În dimineaţa aceea bătea destul de tare vîntul şi cortul nou-nouţ flutura în jurul nostru, însă ne simţeam cu toţii puţin mai vioi şi mai veseli şi cred că asta se simţea şi în muzica pe care o cîntam. Of, uite cum vorbesc, de parcă aş fi unul dintre componenţii de bază ai unei trupe. Adevărul e că sînt unul dintre „ţigani“, cum ne spun ceilalţi muzicieni, unul dintre cei care se plimbă prin toată piazza, oferindu-şi serviciile oricăreia dintre cele trei orchestre de cafenea care se întîmplă să aibă nevoie de ele. Cel mai mult cînt chiar aici, la Caffè Lavena, însă nu e exclus ca, într-o după-amiază plină, să cînt cîteva melodii cu băieţii de la Quadri, să dau o tură pe la Florian, după care să traversez înapoi piaţa către Lavena. Mă înţeleg foarte bine cu toţi – ca şi cu chelnerii – şi, în orice alt oraş, la ora asta aş fi primit deja un angajament ferm. Însă în locul ăsta, atît de obsedat de tradiţie şi de trecut, totul e cu fundul în sus. Oriunde în altă parte, faptul că eşti chitarist ar fi un avantaj clar în favoarea ta. Însă aici? Chitară, auzi! Managerii cafenelelor încep să dea din colţ în colţ. E ceva prea modern, turiştilor n-o să le placă. Toamna trecută mi-am luat o chitară de jazz model retro, cu gaură de rezonanţă ovală, genul de chestie la care ar fi putut cînta Django Reinhardt, aşa că nu exista nici cea mai mică posibilitate să mă confunde cineva cu vreun cîntăreţ de rock-and-roll. Asta mi-a uşurat puţin viaţa, însă managerilor de cafenea tot nu le place. Adevărul e că, dacă eşti chitarist, poate să te cheme şi Joe Pass, că tot n-ai obţine un angajament ferm în piaţa asta. Mai e apoi, fireşte, micul impediment legat de faptul că nu sînt italian, ca să nu mai zic veneţian. Acelaşi lucru se întîmplă şi cu cehul ăla solid, care cîntă la saxofon alto. Ceilalţi muzicieni ne plac, au nevoie de noi, însă oamenii locului nu ne prea înghit. Cîntă acolo şi taci din gură, asta spun întruna managerii cafenelelor. În felul ăsta, turiştii n-or să ştie că nu eşti italian. Dacă te-mbraci la costum, îţi pui ochelarii de soare, îţi piepteni părul pe spate, nimeni n-o să-şi dea seama, atîta timp cît nu te trezeşti vorbind