Beata Wittgenstein se plimba cu părinţii ei pe malul lacului Leman în lumina leneşă a după-amiezii de primăvară. Soarele ardea puternic, iar aerul străbătut neîncetat de insecte şi de păsări nu era înviorat de nicio pală de vânt. Beata şi sora ei mai mică, Brigitte, veniseră împreună cu mama lor la Geneva ca să stea acolo peste vară. Beata tocmai împlinise douăzeci de ani, iar sora ei era cu trei ani mai mică. Războiul începuse în urmă cu treisprezece luni, în vara precedentă, iar anul acesta tatăl lor dorise ca ele să-şi petreacă vacanţa în afara Germaniei. Era sfârşitul lui august 1915 şi venise şi el să le ţină companie preţ de o lună.

Cei doi băieţi ai familiei, înrolaţi în armată, reuşiseră la rândul lor să capete o permisie de o săptămână. Horst avea douăzeci şi trei de ani şi era locotenent la statul-major divizionar de la München. Ulm era căpitan în Regimentul 105 de infanterie, parte a Diviziei a XIII-a din Armata a Patra. Tocmai împlinise douăzeci şi şapte de ani în săptămâna pe care o petrecuse la Geneva cu familia. Fusese un miracol faptul că se putuseră întâlni cu toţii. Războiul părea să-i devoreze pe toţi tinerii germani, aşa că Beata şi mama ei erau mereu îngrijorate pentru cei doi băieţi. Tatăl le spunea că totul avea să se termine curând, dar departe de auzul femeilor discursul său era complet diferit. Bărbaţii păreau să fie mult mai conştienţi de aspectul sumbru al vremurilor care urmau.