Sunt convins că Eva va dori să spună câteva cuvinte. La auzul vorbelor ce răsunau ameţitor în sala imensă, o spaimă cumplită mi s-a cuibărit în suflet. Eram o femeie tăcută, între două vârste, căsătorită cu un hnncher de inveltiţii,. mam_ă a trei fiice, acum adulte. Cuvintele îi nparţineau lui Ken Livings_tone, pe atunci încă lierul _Consiliului Municipal al Marii Londre, ce avea să fie în curând desfiinţat, şi un 11pln de temut în coasta prim-ministrului Margaret Thatcher. Ne întâlniserăm ceva mai devreme în ziua aceea şi nu avea de unde să ştie că aJeie câteva ţuvinte rostite aveau, să stârnească o ndcvărată furtună în sufletui meu. Nici eu nu ştiam că acesta avea sa fie începutul uneilungi călătorii la capătul căreia aveam să accept evenimentele înspăimântători.re ale copilăriei mele. Aveam cincisprezece ani când, împreună cu alţi mii de oameni, după un drum 'anevoios cu un tren de vite, întunecat şi înţesat până ln refuz, am ajuns în faţa porţilor lagărului de concentrare AuschwitiBlrkenau. Trecuseră mai bine de patruzeci de ani de atunci, dar în clipa ln care Ken Livingstone m:�a rugai: să vorb'esc; o spaimă covârşitoare a pus stăpânire pe mine; îmi venea să mă ascund sub masă. Era o zi de primăvară' din 1986 şi ne aflam la deschiderea Bxpoziţiei ,,Anne Frank Travelling Exhibit" de la Mall Galleries, din opropierea Institutului de Arte Contemporane 'din Londra. Peste trei milioane de oameni din întreaga lume au văzut până acum expoziţia, dar la vremea aceea abia începeam să spunem povestea 10 EVA SCHLOSS ŞI KAREN BARTLETT Holocaustului unei noi generaţii prin intermediul jurnalului lu( Anne, al fotografiilor ei şi familiei sale. Aceste fotografii au creat o legătură strânsă între mine şi Anne, o legătură pe care niciuna dintre noi nu şi-a imaginat-o vreodată, pe vremea când ne jucam împreună pe străzile din Amsterdam. Aveam firi cu totul diferite, dar Anne mi-a fost prietenă. După război,' Otto Frank; tatăl lui Anne; s�a întors în Olanda, unde a avut o relaţie extrem de apropiată cu mama mea, izvorâtă din pierderile şi suferinţele îndurate laolaltă. S-au căsătorit în 1953, iar Otto a devenit tatăl meu vitreg. Mi-a dăruit aparatul de fotografiat Leica, pe care îl folosise în trecut ca să le facă poze lui Anne şi surorii ei, Margot, sperând că astfel îmi voi găsi propriul drum în viaţă şi voi ajunge fotograf. Am făcut multe fotografii cu el de-a lungul anilor şi îl am încă şi astăzi. Povestea lui Anne este cea a unei fetiţe care a reuşit să impresioneze o lume· întreagă prin simpla omenie descrisă îrl paginile jurnalului său. Povestea mea este cu totul diferită. Şi eu am căzut victimă persecuţiilor naziste şi aril ajuns într-un lagăr de concentrare - dar, spre deosebire de 'Anne, eu am supravieţuit. · în primăvara anului 1986, locuiam la Londra de aproape patruzeci de ani şi, în tot acest răstimp, capitala Angliei devenise de nerecunoscut, preschimbându-se, dintr.:un oraş sărac şi disfuis de bombardamente, într-o metropolă înfloritoare şi multiculturală. Mi-aş dori să spun că suferisem şi eu aceleaşi transformări. Îmi refăcusem viaţa şi aveam o familie minunată alături de soţul şi de copiii mei extraordinari, care reprezentau întregul meu univers. Aveam chiar şi propria afacere. Dar îmi lipsea ceva. Nu reuşeam să mă regăsesc. Fetiţa sociabilă da odinioară, care mergea pe bicicletă, stătea în mâini şi sporovăia fără încetare, părea să fi răma.s prizonieră . într-un loc unde :pu mai puteam să ajung. Noaptea visam că mă prăbuşesc într-un hău imens şi întunecat. Când nepoţii mă întrebau ce reprezintă tatuajul înfierat pe braţ la Auschwitz, le spuneam că era numărul meu de telefon. Nu vorbeam niciodată despre trecut.