Dragă jurnalule, iarăși luni. Astăzi e prima zi cu adevărat de toamnă. Este vânt, și frunzele, în sfârșit galbene, se rotesc în aer. După calendar, ar fi trebuit să înceapă de mult, dar cu aceste găuri în atmosferă, acum nu poți să fii sigur de nimic, nici măcar de regularitatea anotimpurilor. Oare cum va fi viitorul, mă întreb din când în când. Firește, mă gândesc la micuța Dorrie, nu la mine și la Jeff. Apropo, astăzi se împlinesc exact șase ani de când stă împreună cu noi. Nu eu mi-am amintit, ci asistenta mea de la editură. La bar a vrut să beau cu orice preț o cupă de șampanie. Doar când a înălțat-o, zicând „În cinstea puiuțului vostru!“, am înțeles. Deja aniversarea! Un soi de a doua zi de naștere! Ziua în care a venit pe lume și ziua în care am adoptat-o. Țin minte perfect emoția mea și a lui Jeff. Nu se știa când se născuse și unde. Un paznic de noapte o găsise într-un tomberon de gunoi. Era albă, poate de origine hispanică. Neagră sau galbenă ar fi fost la fel de bine. Din momentul în care ni s-a confirmat că nu putem avea copii, nu ne-am dorit decât asta. Abia ieșiți din instituție, Jeff, strângând-o în brațe, a exclamat: „În gunoi! Pare una din poveștile pe care le publici tu!“ Da, o poveste! Chiar despre asta am vorbit în ședința redacțională de astăzi. Trebuie să deschidem o colecție nouă pentru copiii între șase și zece ani. Laurie, asociata mea, susține că este momentul să apărem cu istorisiri de groază. Fiindcă ei, copiii, vor monștri, vrăjitoare, uriași plini de bale, tați vitregi înspăimântători și carnivori. Firește, eu sunt împotrivă. Cred că trebuie să le oferim copiilor ce-i mai bun, să-i faci să viseze: sunt atât de delicați, de fragili, plini de fantezie… Seara, am ieșit cu Jeff la cină. M-a dus în localul acela micuț la care mergeam când eram proaspăt căsătoriți. Nu am pomenit de aniversarea lui Dorrie, dar sunt aproape sigură că m-a invitat în oraș tocmai de-asta, ca s-o sărbătorim. Jeff este așa de discret, absolut hipersensibil! De atâtea ori, mergând la culcare, mă întreb cum ar fi fost viața mea fără el. Nu cunosc răspunsul. Și dacă sunt fericită cum sunt, ce importanță are să-l știu? * P.S. La întoarcerea acasă, m-am împiedicat pe trepte. Nu știu cum s-a petrecut, dar trebuie să fi fost comic să mă vezi rostogolindu-mă în jos ca un sac de cartofi. Jeff era puțin îngrijorat, dar eu, ridicându-mă, i-am spus: „Nimic grav!“ Atunci ne-am pus amândoi pe râs. Dragă jurnalule, ieri am fost prea optimistă privind căderea aceea. De fapt, dimineață, când m-am trezit, mi-am dat seama că am dureri în tot corpul. Apoi, în baie, privindu-mă în oglindă, surpriză! Un ochi negru și vânăt, ca al unui boxer. Jeff nu era cu mine, ieșise deja. Munca îl absoarbe într-atât, că uneori nu știu de unde găsește putere să meargă înainte. În orice caz, m-am hotărât ca astăzi să nu mă duc la editură. Mă voi bucura de o zi acasă, cu micuța Dorrie. Plouă necontenit, și, când se va întoarce de la școală, ne vom băga sub pătură și-i voi povesti basme până la ora cinei. Ea, ca de obicei, va dori să le asculte pe cele cu Barbă Albastră sau Degețel, iar eu, ca întotdeauna, voi încerca să-i spun Cenușăreasa. Câteodată, în privirea micuței se ivește o umbră care nu-mi place. Izbutesc s-o înving și s-o fac să dispară cu poveștile mele, cu blândețea convingerii.