Într-un ungher al orașului, într-o casă înaltă și îngustă de pe rue Vauborel, numărul 4, la etajul șase, ultimul, o fată oarbă de șaisprezece ani pe nume Marie-Laure LeBlanc stă îngenuncheată la o masă joasă, acoperită toată cu o machetă. E macheta orașului în care stă îngenuncheată, și conține reproduceri în miniatură ale sutelor de case, magazine și hoteluri dintre zidurile sale. Iată catedrala, cu turla ei găurită, și mătăhălosul Château de Saint-Malo, apoi șiruri după șiruri de conace pe malul mării, împânzite de hornuri. Un ponton fragil, de lemn, se arcuiește pe o plajă numită Plage du Mole. Un atriu delicat, reticular, acoperă cu bolta sa piața de pește. Niște bănci minuscule, cele mai mici cât semințele de măr, spuzesc micuțele piețe publice. Marie-Laure atinge cu degetele parapetul lat de un centimetru cu care se termină meterezele, desenând o stea asimetrică în jurul întregii machete. Găsește deschizătura de pe ziduri unde patru tunuri ceremoniale țintesc spre mare. — Bastionul Olandei, șoptește ea, în timp ce coboară cu degetele pe o scăriță. Rue des Cordiers. Rue Jacques Cartier. Într-un colț al camerei sunt două găleți galvanizate, pline ochi cu apă. Să le ții mereu pline, dacă poți, o învățase străunchiul ei. La fel și cada de la etajul trei. Cine știe când o să se oprească iar apa. Degetele ei regăsesc turla catedralei. Apoi o iau spre sud, spre Poarta Dinan. Toată seara se plimbase cu degetele pe machetă, așteptându-l pe străunchiul Etienne, proprietarul casei, care plecase cu o noapte în urmă, în timp ce ea dormea, și nu se mai întorsese. Și între timp se făcuse iar noapte, încă o rotație completă pe ceas, în cartier era liniște și ea nu reușea să adoarmă. Auzea bombardierele de la aproape cinci kilometri. Zgomot crescând ca de paraziți. Vuietul dintr-o cochilie. Când deschide fereastra dormitorului, huruitul avioanelor se aude și mai tare. Altfel, noaptea e sinistru de tăcută – nu se aud nici motoare, nici voci, nici vacarm. Nici sirene. Nici zgomot de pași pe caldarâm. Nici măcar pescăruși. Doar fluxul, la un cvartal depărtare, șase etaje mai jos, clipocind la poalele zidurilor orașului. Și încă ceva. Un fâsâit slab, foarte aproape. Ea deschide ușurel oblonul din stânga și pipăie stinghiile oblonului din dreapta. O hârtie s-a înțepenit acolo. Și-o duce la nas. Miroase a cerneală proaspătă. Miroase a benzină. Hârtia e tare; nu era de prea multă vreme afară. Marie-Laure stă șovăind la fereastră desculță, numai în ciorapi, cu dormitorul în spate, cu șirul de scoici de pe șifonier și pietricelele de pe plintă. Bastonul e într-un colț; romanul ei voluminos, în Braille, așteaptă pe pat, cu fața în jos. Huruitul avioanelor se aude tot mai tare.