Uite‑o că se întoarce şi, deşi a aşteptat‑o în toţi anii ăştia, e surprinsă că se întoarce de parcă niciodată n‑ar fi părăsit‑o, ca şi cum n‑ar fi fost fără ea nici o zi, nici o lună, nici un an, şi doar au trecut exact zece ani de atunci. Fiindcă Miki întrebase : „Ţii minte ce dată e azi ?“ ca şi când ar fi fost vorba de o zi de naştere sau de aniversarea căsătoriei, şi ea a făcut un efort de memorie – ei se căsătoriseră iarna, se cunoscuseră în iarna de dinainte, copi i s‑au născut iarna, nici un eveniment demn de men ţionat nu se petrecuse în viaţa lor vara, în ciuda lungimii acestui anotimp care invită parcă la nenumărate evenimente – şi Miki şi‑a coborât privirea, arătând cu ochii spre bazinul ei, care, spre profunda‑i nemulţumire, se lăţise de‑atunci, şi dintr‑odată durerea a revenit, şi ea şi‑a adus aminte. Sau mai întâi şi‑a adus aminte, şi atunci a revenit durerea ? Fiindcă de fapt niciodată nu uitase, şi de aceea nu era vorba de o aducere aminte, ci de retrăirea deplină a acelei clipe arzătoare, a sfâşierii care devenea treptat tot mai reală, a vijeliei de strigoi ai panicii, a paraliziei solemne a tăcerii : nici o zburătoare nu ciripea, nici o pasăre nu zbura, nici un taur nu mugea, nici un înger nu se ruga, marea nu se cutremura, nici un om nu vorbea, lumea fusese redusă la tăcere. Cu timpul a înţeles că erau acolo de toate în afară de linişte, şi cu toate astea numai liniştea i s‑a întipărit în memorie : îngeri muţi se apropie de ea, îi pansează în tăcere rănile, membre smulse ard fără zgomot şi cei cărora le aparţinuseră le privesc cu gurile pecet‑ luite, ambulanţe albe străbat tăcute străzile, uite, către ea pluteşte, parcă înaripată, o targă îngustă, iar ea e ridicată pe braţe şi culcată pe targă, şi clipa aceea în care a fost despărţită de asfaltul încins a fost clipa