Maesterii Citadelei care consemnează istoria Westerosului au folosit Cucerirea lui Aegon ca punct de pornire al cronicii ultimilor trei sute de ani. Naşterile, morţile, bătăliile şi alte evenimente sunt datate fie D.C. (După Cucerire), fie Î.C. (Înainte de Cucerire). Adevăraţii cărturari ştiu însă că o asemenea datare este departe de a fi precisă. Cucerirea celor Şapte Regate de către Aegon Targaryen n-a avut loc într-o singură zi. Au trecut mai bine de doi ani între debarcarea lui Aegon şi încoronarea sa în Oraşul Vechi… dar chiar şi atunci Cucerirea a rămas incompletă, întrucât Dorne n-a fost supus. Încercări sporadice de a-i subjuga pe locuitorii săi au continuat pe toată durata domniei regelui Aegon şi a fiilor lui, făcând imposibilă stabilirea unei date precise a sfârşitului Războaielor Cuceririi. Până şi data de începere rămâne controversată. Mulţi presupun, în mod eronat, că domnia regelui Aegon I Targaryen a început în ziua când a debarcat la gura Apei Negre, la poalele celor trei dealuri unde avea să se ridice, în cele din urmă, Debarcaderul Regelui. Nu este adevărat. Ziua Debarcării lui Aegon a fost sărbătorită de rege şi de descendenţii săi, însă Cuceritorul şi-a datat începutul domniei din ziua în care a fost încoronat şi uns în Septul Stelat din Oraşul Vechi de către Înaltul Septon al Credinţei.

 Încoronarea aceea s-a petrecut la doi ani după Debarcarea lui Aegon, la mult timp după ce fuseseră purtate şi câştigate toate cele trei bătălii importante din Războaiele Cuceririi. Se poate astfel vedea că majoritatea cuceririlor reale ale lui Aegon sau petrecut între anul 2 şi anul 1 Î.C. Targaryenii se trăgeau din sânge valyrian pur şi erau stăpâni de viţă veche ai dragonilor. Cu doisprezece ani înainte de Urgia din Valyria (114 Î.C.), Aenar Targaryen şi-a vândut bunurile din Ţinutul Liber şi din Tărâmurile Verii Lungi 10 şi s-a mutat cu toate soaţele sale, bogăţiile, sclavii, dragonii, fraţii şi surorile, neamurile şi copiii în Piatra Dragonului, o citadelă insulară mohorâtă, aflată la poalele unui munte fumegând de pe Marea Îngustă. La apogeul său, Valyria a fost cel mai măreţ oraş din lumea cunoscută, centrul civilizaţiei. Între zidurile lui strălucitoare, patruzeci de Case rivale se luptau pentru putere şi glorie în Curte şi în consiliu, ridicându-se şi prăbuşindu-se într-o bătălie nesfârşită, subtilă, adesea sălbatică pentru supremaţie. Targaryenii erau departe de a fi cei mai puternici dintre stăpânii dragonilor, iar rivalii lor au considerat că fuga la Piatra Dragonului fusese un act de capitulare, o laşitate. Însă Daenys, fiica fecioară a lordului Aenar, care avea să fie cunoscută după aceea de-a pururi drept Daenys Visătoarea, prorocise distrugerea Valyriei prin foc. Şi când Urgia s-a abătut asupra cetăţii, doisprezece ani mai târziu, Targaryenii au fost singurii stăpâni ai dragonilor care au supravieţuit. De două veacuri, Piatra Dragonului fusese avanpostul cel mai apusean al puterii Valyriei. Poziţia sa, de cealaltă parte a Defileului, a oferit stăpânilor săi dominarea asupra Golfului Apei Negre şi le-a permis atât targaryenilor, cât şi aliaţilor lor apropiaţi, Velaryonii din Driftmark (o Casă minoră, de descendenţă valyriană) să-şi umple cuferele pe seama negustorilor aflaţi în trecere. Corăbiile Velaryonilor, împreună cu ale altei Case valyriene aliate, Celtigar din Insula Cleştilor, dominau mijlocul Mării Înguste, în vreme ce targaryenii erau stăpânii cerului cu dragonii lor.