În ziua aceea, Etsuko s-a dus la magazinul universal Hankyū şi a cumpărat două perechi de şosete din lână. Una bleumarin, alta maro. Erau simple, fără model. Deşi bătea drumul până la Osaka, îşi făcea cumpărăturile la magazinul Hankyū din staţia terminus, apoi se răsucea pe călcâie, se urca din nou în tren şi se întorcea acasă. Nu se ducea la film, nu se oprea la un ceai, iar de luat masa nici nu încăpea vorba. Nimic nu-i era mai nesuferit lui Etsuko decât forfota de pe străzi. Dacă ar fi vrut, i-ar fi fost foarte simplu să coboare scările din staţia Umeda şi să ia metroul până în Shinsaibashi sau Dotonbori. Sau, dacă ieşea din magazin şi traversa intersecţia, să fi poposit drept pe ţărmurile acestui mare oraş, măturate de valurile prosperităţii, unde tinerii lustragii strigau necontenit de pe marginea drumului: „Hai la lustru! Hai la lustru!"