— Eu sunt băiatul cel nou! Merse apăsat până în mijlocul încăperii, unde rămase nemișcat, iar zăpada de pe pantofii imenși de sport se transformă în mici băltoace pe podea. Își ținea picioarele bine înfipte în pământ, depărtate, cu genunchii în x, apoi întinse mâinile din nou și repetă: 

— Eu sunt băiatul cel nou! Avea capul ras într-o parte. Chiar de deasupra urechii drepte, o coamă de păr negru ca pana corbului fusese pieptănată peste creștetul capului, lipită de țeasta lui rotundă, și se termina în linie dreaptă la câțiva centimetri mai sus de umărul stâng. O șuviță rebelă îi acoperea ochiul, asemenea unei curele de piele. Ținea buzele țuguiate, în formă de U, cu un zâmbet amar, încercând, iar și iar, să-și sufle la loc o șuviță din breton. Geaca matlasată de iarnă, numărul cincizeci și șase, îi era prea largă la talie, cu o jumătate de metru prea lungă și cu treizeci de centimetri în plus la mâneci, pe care le suflecase ca pe niște manșete uriașe. Jos la picioare, pantalonii stăteau adunați în cute. Dar, după ce reuși cu oarecare dificultate să-și deschidă geaca, se vedea că pantalonii stăteau să-i plesnească în dreptul pulpelor, atât erau de strâmți. Încăperea era mare, dar băiatul se gândi că nu putea fi cameră de zi și nici salon. Nu exista nici televizor acolo. 

De-a lungul unui perete erau un blat mare de bucătărie, o chiuvetă pentru vase și un aragaz, dar nu mirosea a mâncare. Adulmecă aerul și-și dădu seama că sigur mai era o bucătărie în casă. O bucătărie în adevăratul sens al cuvântului. Încăperea asta era o cameră de zi, cu pereții plini de desene, iar din tavan, care era mai înalt ca de obicei, atârnau ornamente cu figurine mici de lână pe care le făcuseră probabil copiii. Deasupra capului său, dădea din aripi un perscăruș gri cu alb, confecționat din carton și ață, cu un cioc roșu ca sângele care se desprinsese puțin, atârnând asemenea unui dinte care se mai ține într-un un fir subțire. Se întinse după el, dar nu ajungea, așa că înșfăcă un puișor de Paști făcut din carton de ou și ornat cu pene galbene. 

Îl dădu jos, îi smulse toate penele și aruncă pe jos cartonul. În dreptul celor două ferestre mari cu gratii era o masă mare de lucru la care stăteau patru copii; aceștia se opriră din ceea ce făceau. Se holbau la nou-venit. Cel mai mare dintre ei, o fetiță în vârstă de unsprezece ani, îl măsura sceptică din priviri, din cap până în picioare. Doi băieți care păreau gemeni, cu părul alb ca neaua și cu pulovere identice, chicoteau, șușoteau și se arătau unul pe altul. O fetiță roșcată, de vreo patru sau cinci ani, înmărmuri îngrozită preț de câteva secunde, apoi se dădu încet jos de pe scaunul ei și alergă repejor spre singurul adult din încăpere, o femeie rontunjoară, care o luă imediat în brațe mângâindu-i buclele ca s-o liniștească