Mi-am trecut degetele de-a lungul paginii, simţind adânciturile în hârtie acolo unde apăsase stiloul pe hârtie atât de tare, că aproape o rupsese. Mi-l şi imaginam scriind biletul - mâzgălind literele cu scrisul lui neglijent, tăind rând după rând când nu ieşea ce voia să spună, poate chiar rupând stiloul cu mâna lui mult prea mare; aşa s-ar explica petele de cerneală. Îmi şi închipuiam cum supărarea îi unea sprâncenele negre şi-i încreţea fruntea. Dacă aş fi fost acolo, poate mi-ar fi venit să râd. „Vezi să nu ţi se spargă o venă în cap, Jacob, i-aş fi spus. Spune ce-ai de spus şi gata.” Să râd era ultimul lucru care-mi trecea prin gând acum când reciteam cuvintele pe care le învăţasem deja pe de rost. Răspunsul lui la biletul meu în care îl rugam să mă ierte - ajuns la el prin Charlie şi Billy, exact ca în clasa a doua, aşa cum scrisese şi el nu ma surprins deloc. Ştiam ce avea să-mi spună înainte să-l deschid. Ceea ce m-a surprins a fost cât de mult mă durea fiecare rând tăiat ca şi cum vârfurile literelor ar fi avut margini tăioase. Şi mai mult decât atât, în spatele fiecărui început supărat se ascundea o mare de durere; suferinţa lui Jacob mă durea mai profund decât propria suferinţă. În timp ce mă gândeam la asta, am simţit mirosul inconfundabil de mâncare arsă venind dinspre bucătărie. În altă casă, faptul că altcineva în afară de mine găteşte mi era neapărat o cauză de îngrijorare. Am îndesat hârtia boţită în buzunarul de la spate şi am ajuns la parter într-o clipită. Borcanul cu sos de spaghetti pe care Charlie îl băgase în cuptorul cu microunde se afla doar la prima rotaţie când am tras uşa şi l-am scos afară.