Este cu adevărat remarcabil cât dispret poate îndesa într-unsingur cuvânt. Sunt bine alimentată cu cofeină și odihnită, aşa că în momentulăsta jur să-mi potolesc orgoliul - atât de capricios în genere - cи,să zicem, măcar 35%. Îmi las telefonul să alunece în buzunarulşorțului, reuşesc să schiţez un zâmbet și mă întorc. Manny măpriveşte cu o supărare familiară, abia voalată, care e gata-gata să seschimbe în amuzament. Pielea lui măslinie s-a înroșit de la călduradin bucătărie, iar faptul că se uită chiorâs e compensat în modcomic de-o mică arcuire a buzelor. Dacă cineva reușeşte să pară furios într-un mod plăcut, acelaManuel Álvaro. e- Ai nevoie de ceva, şefu? întreb inocent, pentru că sunt oangajată foarte bună. Şi, de fapt, teoretic vorbind, el nu e şeful meu. Manny e de-abiacu vreo doi ani mai mare decât mine. Tatăl lui, în schimb, este şefulmeu. Doar că acum el nu-i aici. În plus, eu și Manny ne-am sărutat deja o dată. Orice aer deautoritate pe care l-ar fi putut avea a dispărut în momentul în caregura lui a atins-o pe-a mea. Doar, ştii tu, să-ți faci treaba! Împinge pe tejghea o farfurie ccu pui și cartofi, apoi își încrucişează bratele mari la piept. Este o treabă cam grea să-mi ridicochii înapoi spre fața lui. Crezi că te poți descurca?