Când îl găsesc pe Sawyer în faţa automatului de Slurpee al
magazinului 7-Eleven de pe autostrada federală, mă copleşeşte
brusc impresia că-l tot caut de-o viaţă. Stătea şi privea prin geamul
dozatorului învolburarea îngheţată, fluorescentă, întreţinută de
paletele mixerului, de parcă acolo s-ar afla ferecate – şi dintr-o clipă
într-alta i se vor dezvălui – misterele universului.
Dacă stau să mă gândesc, poate că aşa şi e.
Mă opresc. Îl privesc. Am venit să iau gumă de mestecat şi un
suc, plus o cutie de biscuiţi în formă de animale pentru Hannah, dar
deja îmi dau seama c-o să plec de-aici cu mâinile goale. Trebuie să
ajung la cursul ăla tâmpit de contabilitate peste un sfert de oră. Apa
de la ploaia torenţială de afară îmi picură din păr, împletit într-o
coadă bună în toate situaţiile, pe linoleumul soios, şi o mică băltoacă
mi se formează deja la picioare.
– Bună, Reena.
Şi, uite-aşa, ca de fiecare dată, sunt prinsă.
E preocupat să-şi pună capacul pe paharul din plastic, însă
nimeni n-a reuşit să-l ia prin surprindere pe Sawyer Legrande de
când e el pe lume, iar când se întoarce cu faţa spre mine constat că
pe ea nu se vede nici măcar un pic de mirare. E tuns aproape la
zero.
– Bună, Sawyer, îi răspund tărăgănat, iar vocea îmi sună ca
vuietul valurilor reverberându-mi în cap.
Îmi strecor degetul arătător prin inelul cheilor şi strâng, metalul
rece muşcându-mi carnea din palmă, şi-mi vine în minte cât e de

nedrept ca, după atât timp în care a fost Dumnezeu ştie pe unde, să-
mi apară în faţă bronzat şi sclipitor şi să mă găsească arătând ca un

camion pentru gunoi pe jumătate inundat. N-am nici pic de machiaj
pe faţă. Blugii îmi sunt găuriţi la ambii genunchi. M-am îngrăşat cu
cel puţin cinci kilograme faţă de ultima dată când ne-am văzut, însă,
înainte să mă pot simţi umilită corespunzător, el sare peste
preliminarii şi mă strânge în braţe cu putere. Ca şi cum asta am face
tot timpul.