Apucă marginea hârtiei atât de strâns încât rândurile ordonate de cuvinte
scrise îngrijit se răsucesc într-o suită ciudată de zigzaguri care mănâncă
unele fraze, în timp ce pe altele le scot în evidență, ca și cum ar vrea să-și
bată joc de el.
Nu mai pot să fac față.
Ești prea furios.
Mă sperii atunci când mă rănești.
Nu te mai iubesc.
Pământul se clatină, iar respirația îi e din ce în ce mai sacadată pe măsură
ce se apropie de sfârșit.
Nu veni după mine. Nu încerca să dai de mine. Nu încerca să ne găsești
pe nici una din noi.
Citește scrisoarea de trei ori până să priceapă. Ea a plecat. Ele au plecat.
Știe că acesta e adevărul – simte noua pustietate din casă –, dar tot se
grăbește să caute prin camere, deschizând dulapuri și sertare. Nu e nici
urmă de ea; nici pașaport sau carnet de conducere, nici unul dintre lucrurile
acelea importante care-i definesc viața.
Nu încerca să ne găsești pe nici una din noi.
Revine la masa din bucătărie și mototolește scrisoarea, sufocându-i
cuvintele în pumnul său încleștat. Are dreptate. E nervos. Mai mult decât
nervos. E furios. Simte un fel de căldură glacială înăuntrul său. Se uită pe
fereastră afară, cu ghemotocul de hârtie umedă mototolită în palma
transpirată. Votcă. Are nevoie de niște votcă.
În timp ce bea, un plan germinează în solul întunecat al minții lui și
începe să crească.
Nu are nici un drept să îi facă așa ceva. Nu după toate greutățile prin care
au trecut împreună.
O s-o distrugă pentru asta.