Ea și Charles n-au mai dat niciodată o petrecere de revelion. Au dat multe petreceri la vremea lor, dar în ajunul Anului Nou au mers întotdeauna la sindrofiile altora – uneori la mai multe în cursul unei seri, iar în alți ani au mers separat, adesea neîntâlnindu-se nici măcar pentru a prinde împreună bătăile magice ale ceasului de la miezul nopții. O căsătorie modernă, iar câțiva din cei douăzeci și unu de ani împreună au fost chiar mai moderni decât alții. Poate, cugetă Liz (pentru că asta contemplă ea prin oglinda ovală), poate din acest motiv s-au hotărât să aibă o petrecere, anul acesta, la sfârșitul acestui deceniu, ca semn că au rezistat atât de mult și că acum intrau într-o nouă fază? O fază de tihnă și cunoaștere, de acceptare și armonie, când geloziile și rivalitățile se puteau desprinde de ei asemeni unor frunze moarte? Ei bine, și de ce nu? După douăzeci și unu de ani li se cuvenea o sărbătorire. Charles are cincizeci de ani, ea – patruzeci și cinci. E ceva simetric în asta, în relația lor cu ceasornicul secolului, ceva care cere sărbătorirea. Și de aceea perechile arțăgoase se plâng în mașini, în drumul lor spre strada Harley, venind din cartierele unde locuiesc, și se roagă unii pe alții să nu se lase să bea prea mult; de aceea Esther și Alix se întâlnesc și râd la un colț de stradă, câteva sute de metri mai departe; de aceea se strâng laolaltă copiii vitregi și se adună părinții vitregi, de aceea mama lui Liz Headleand stă singură, întotdeauna singură, fără s-o sune nimeni, distantă, neînțelegând, neînțeleasă, captivă, retrasă, tăcută, redusă la tăcere, ascultând tăcerea casei sale. Charles și Liz, desigur, nu-și construiesc noțiunea unei petreceri de revelion în acest spirit, ca prevestire, ca simbol, ca punct de cotitură în călătoria vieții lor. După cum își amintește Liz, ideea le-a venit mai degrabă întâmplător, într-o sâmbătă dimineață la începutul lui noiembrie, în timpul micului dejun. Charles și Liz iau rareori micul dejun împreună, amândoi sunt mult prea ocupați: Liz își vede adesea pacienții la opt dimineața, și orele de lucru ale lui Charles sunt extrem de neregulate. Dar la sfârșitul săptămânii, încearcă să se întâlnească să mănânce împreună marmelada Oxford și cu acea ocazie izbutiseră. Charles, mâncându-și pâinea prăjită, deschizându-și corespondența, exclamase deodată într-o parodie de furie: — Doamne, iar familia Venable! 10 — Ce ți-au mai făcut acum? întrebase ea cu blândețe, ridicându-și ochii de pe o fotocopie a unui articol despre „Obligativitatea rugăciunii publice: un studiu al nevrozei religioase în societatea postcreștină”, pe care tocmai îl primise în corespondența ei, și Charles răspunsese: — Ne-au invitat la o petrecere de revelion! — Cum, acum, în noiembrie? El îi întinsese invitația peste masă; ea se uitase cu un prefăcut dezgust: — Are ca ilustrații pahare mici de cocktail și paiete, remarcase ea. — Asta am putut să văd și singur, spusese Charles. — Refuz să-i invit la cină, spusese ea. — Bineînțeles că nu trebuie să-i invităm la cină. Un cuplu ridicol. Ridicol. Liz zâmbise. Îi plăceau micile izbucniri de supărare ale lui Charles, mai ales atunci când îi împărtășea părerile – ca de obicei în privința familiei Venable. Un bun judecător al caracterului, Charles, constata ea uneori surprinsă. — Cred că ar trebui să le plătim cu aceeași monedă, spusese ea, câteva minute mai târziu, după ce răsfoise rugăciunea publică și pagina cu scrisori din The Times. Cred că ar trebui să avem propria noastră petrecere de revelion. Asta o să le fie o lecție. — Desigur o să le fie, fusese de acord Charles, da, desigur o să le fie o lecție.