Cu puţin înainte de naşterea mea, tatăl meu se stabilise într-o ţară îndepărtată. Am copilărit într-o abaţie acoperită de iederă. Îmi amintesc de pupitrele negre din oratoriu, de bătaia domoală a clopotului care chema la utrenie, parcă şi de nişte cuiburi legănate de vânt într-un colţ luminos de grădină. Înainte de a pleca, tatăl meu poruncise ca toate portretele sale să fie distruse. Mai rămăseseră doar uniformele de paradă, pe care eram pus să le scutur de praf, duminica, după ce se săvârşea liturghia, fără să-mi scot hăinuţele albe de ministrant. Uneori, nişte mesageri morţi aproape de oboseală aduceau maldăre de scrisori, pe care recunoşteam pecetea tatălui meu. Dădacele le citeau la lumina lămpilor cu acetilenă, sub portalul înalt, pe care erau zugrăvite crucea şi trandafirul. Mult timp am luat lecţii grele şi lungi cu sora Francisca. Mi se cerea să învăţ pe de rost lista societăţilor filantropice pe care tatăl meu le înfiinţase în marile metropole ale continentului.

Mi s-a spus că acum este paznicul unui far şi că are de suferit din pricina liliecilor care se încurcă tot timpul în pulpanele redingotei sale albastre ca cerul. Apoi, într-o bună zi, lecţiile au încetat fără nicio explicaţie. Eram lăsat să hoinăresc ceasuri întregi prin grădina năpădită de bălării. Aici îi întâlneam pe foştii slujitori ai tatălui meu: lachei bătrâni, cărora le tremurau îngrozitor mâinile, oamenii de la grajduri care semănau cu nişte motani costelivi, rândăşiţe scheletice, citindu-şi din mers breviarele cu încuietori de metal. Câteodată încercau să mi se adreseze, într-o limbă necunoscută, care semăna vag cu italiana. Apoi am fost anunţat că urmează să plec într-o călătorie: tatăl meu mă invitase să-l vizitez.

De atunci călătoresc în tovărăşia acestui vizitiu care are o tuse uscată de ftizic şi nu poate struni bine caii din pricina oboselii. Traversăm ţinuturi ceţoase. Din când în când, se pot desluşi, prin negura groasă, firmele unor staţii feroviare, lumina de la ferestruicile unui turn, nişte fiinţe lăptoase, plutind deasupra unui câmp îngheţat de instrucţie. Uneori mi se pare că aud vocea tatălui meu pronunţându-mi răspicat numele. Dar nu e decât cântecul unui chefliu care trece prin ceaţă, bălăngănindu-se. Mi se îngăduie totuşi să port o steluţă aurie pe reverul vestonului. Monte Negro se numeşte ciudata construcţie azvârlită pe spinarea unui deal alungit care seamănă cu cocoaşa unei cămile. Aici poposesc mai cu seamă cei ce doresc să-şi refacă viaţa în colonii: suverani detronaţi, miniştri căzuţi în dizgraţie, prostituate îmbătrânite, câteva onctuoase sutane liliachii. La intrare, fratele-portar îţi face o reverenţă, apoi eşti lăsat în seama vivandierelor. O, nelipsitul hamburger a pătruns până şi în această cantină de la subsol unde un acordeonist fără picioare cântă Marşul Radetzky. Inventive spirite ale focului manipulează maşini de tocat destinate să sature un imperiu de guri care salivează. Castelul are provizii de carne pentru încă o mie de ani. Primim şi nişte pesmeţi soldăţeşti, cu care întingem în sosul roşu ca sângele. Deodată, în mulţimea femeilor care mişună-n jurul fratelui-bucătar mi se pare c-o recunosc pe Maria-Christina. Mă priveşte cu ironie. Apoi mă întreabă dacă nu vreau să cumpăr nişte broşuri. Acestea sunt amintirile mele dintr-o casă de toleranţă. Iată-mă gol, întins pe o lesped