Un tren vechi începu să șuiere prelung, aruncându-și plecarea spre sud din gara Shibuya. Câteva clipe mai târziu, norul de fum scos de coșul locomotivei împânzi întregul cartier, înnegrind cerul neînchipuit de limpede al orașului Tokio. Profesorul Eisaburo Ueno deschise la fel ca în fiecare dimineață fereastra bucătăriei sale cu vedere spre râu, iar buzele i se arcuiră cu mulțumire când văzu migdalii care surâdeau în soarele ce le aurea cei dintâi muguri. Așa primăvară mai rar, își zise și puse ceainicul pe foc. De sus se auzea pleoscăitul apei. Soția sa, doamna Yaeko, se spăla, iar peste vreo zece minute aveau să ia micul-dejun împreună cu fiica lor fermecătoare. Profesorul se așeză pe scaun și așteptă ca ceainicul să șuiere precum trenul vechi care pornise puțin mai înainte din gara din Shibuya spre sud. Apoi se ridică în picioare și își turnă ceaiul cu grijă, cum cerea tradiția. — Mm! exclamă inspirând mirosul învăluitor al infuziei, care în curând avea să-i cuprindă gâtul.

Se desfătă câteva clipe cu licoarea înmiresmată, apoi deschise ziarul Yomiuri Shimbun și citi titlurile articolelor. În curând trebuia să pornească spre gară, de unde lua trenul spre Todai1 Universitatea din Tokio, unde își ținea cursurile. Se uită în calendarul colorat, agățat lângă gravurile primite cu 23 de ani în urmă ca dar de nuntă de la unchiul Ibuki, și văzu că era o zi de miercuri. Apoi auzi un scârțâit de sandale și, de îndată, doamna Yaeko Ueno își făcu apariția în bucătărie și îi șopti: 

— Nu uita să aduci câinele când te întorci acasă diseară! Fiica ta îl așteaptă azi negreșit. 

— A, da, câinele! răspunse profesorul, care și uitase că în urmă cu câteva săptămâni comandaseră pentru Chizuko un pui din rasa Akita. Trebuie să ajungă în seara asta, nu? 

— Da, în seara asta, la oficiul poștal din gară. 

— Azi predau un curs de trigonometrie, răspunse profesorul împăturind ziarul. E posibil să mă lungesc ceva mai mult decât e cazul, dar am să țin minte. 

— Să nu cumva să uiți, altfel se supără Chizuko! Ai înțeles, da? rosti ea, atenționându-l cu degetul. 

— Bine, nu am să uit, doamnă Yaeko. Ți-o promit solemn. Oricum, să nu uităm că e doar un animal, și nu Măria Sa, împăratul... mormăi profesorul Eisaburo, care se cam săturase de toată povestea cu câinele Akita. — Știu, domnule profesor Ueno, însă așa i-ai promis fiicei tale, nu întârzie replica soției. 

— De acord, prea bine, n-am să uit, îi răspunse el, dornic să plece înainte să stârnească vreo discuție în contradictoriu de la primele ceasuri ale dimineții. Își îndesă pălăria pe capul neted ca o moșmoană. Își luă umbrela, servieta, cursul de Trigonometrie aplicată în agricultură și își luă rămas-bun de la soția sa până spre seară, când avea să se întoarcă.