Cristofor, Magul Din Carpați Aryana Havah descarca gratis PDF.

Aceasta se vrea a fi povestea unui om pe care l-am cunoscut în cel mai crunt moment al vieţii mele. Personaj enigmatic, sosit parcă din negura veacurilor, el a intrat în viaţa mea şi mi-a adus o rază de speranţă, de lumină. El m-a făcut să înţeleg că dincolo de fiinţa umană muritoare, se ascunde ceva, mult mai amplu şi mai profund, un ceva care nu poate fi înţeles cu mintea şi nici cuprins cu sufletul. Poate că pentru mulţi dintre voi el nici nu există, s-ar putea să nu îl întâlniţi niciodată, poate nici nu vreţi să îl cunoaşteţi, însă el este aici, acum, a venit pentru noi. El s-a născut om, însă a luptat să îşi depăşească propria umanitate, s-a născut muritor, însă a devenit etern. Acum este mai presus de moarte, deoarece a înţeles-o şi a găsit calea de a o supune. El este păstrătorul cheilor alchimiei, a transmutaţiilor, a pietrei filosofale. El are puterea de a transcende spaţiul şi timpul, de a urni munţii din loc, este aici şi pretutindeni, este măreţ, dar totuşi atât de modest. Numele lui este Cristofor. Acesta este omul despre care aş vrea să vă vorbesc, însă nu ştiu de unde vine şi nici încotro se duce, nu ştiu unde s-a născut şi nici câţi ani are. Pare bătrân ca timpul şi totuşi atât de tânăr. Fiindcă viaţa lui este o enigmă şi pentru mine, am să vă spun povestea mea, aşa cum s-a întâmplat în realitate. Vouă, cititorilor, vă doresc să-l întâlniţi pe propriul vostru Cristofor, sau măcar să-l conştientizaţi pe Cristofor, cel din inimile voastre şi astfel să deveniţi mai buni, mai îngăduitori, să înţelegeţi că viaţa are multe faţete şi că noi am trăit multe dintre acestea. Fie ca voi să găsiţi şi să scoateţi la lumina piatra filosofală, care stă ascunsă în sufletele voastre. Sunt frustrat.

Sunt atât de frustrat încât îmi vine să vărs. Este o senzaţie ciudată pe care am mai încercat-o în preajma examenelor. Este acea senzaţie de neputinţă, de gol, ca atunci când simţi pericolul, dar nu îl poţi localiza. Mă gândesc că aceasta este soarta mea, aşa îmi este scris să mor. Îmi aduc aminte de cuvintele bunicii mele: „Poţi da copilului orice, numai noroc nu!” Este adevărat că am avut întotdeauna tot ceea ce mi-am dorit. Am întins mâna şi am luat sau mi-a fost pus la picioare. Toate micile mele succese au fost extrapolate şi transformate în imense triumfuri. Eu sunt singurul care ştiu că am fost un mediocru. Sunt ceea ce sunt datorită minciunii, a înşelăciunii, a fraudei, a lăudăroşeniei şi de ce nu, datorită fizicului meu. Am săvârşit toate păcatele acestei lumi, iar dacă s-ar contabiliza, cu siguranţă ar umple câteva caiete. Sunt un farseur, un scamator, un magician de doi bani. Nimic din ceea ce reflect nu este real. Sunt o mască, o păpuşă pe care eu-l meu interior o manevrează, o conduce, o face să reacţioneze la stimuli. Asta sunt eu: o marionetă, o ciudăţenie, o creaţie a acestei lumi hidoase, un limax, ce se hrăneşte cu slăbiciunile oamenilor, cu dorinţa de înavuţire, cu iubirea lor pentru bani. Simt nevoia să vorbesc cu cineva. Este pentru prima oară când îmi pare rău că sunt singur pe lume. Dacă părinţii mei nu ar fi murit în acel stupid accident! Da, dar dacă ar fi fost în viaţă, nu aş fi putut vinde casa şi nu aş fi putut risca totul la bursă, şi deci nu aş fi ajuns unde sunt astăzi. Dar unde sunt astăzi? Am 33 ani şi locuiesc pe Rue Saint-Germain, în Paris. Sunt în Oraşul Luminilor, oraşul care nu doarme, oraşul care freamătă de lume, oraşul unde poţi lega prietenii pentru o viaţă, dar eu sunt singur.

Atât de singur încât mă doare inima. Sunt singur în inima Parisului. Ştiu că este o contradicţie, însă acum pe mine această solitudine mă strânge, îmi doresc să am un umăr pe care să pot plânge. Există oare Dumnezeu? Şi dacă există cred că se distrează copios privindu-mă. Îmi imaginez că ne priveşte ca la televizor. Sunt eu, Paul, şi te salut din imensul meu apartament, ce valorează aproape trei milioane de euro, te salut din această casă în a cărei amenajare am investit 500.000 de euro. Îmi vin în cap cuvintele arhitectului: „Garanţie pe viaţă”. Care viaţă nenorocitule? Cele câteva luni? Îţi mulţumesc Doamne, că m-ai lăsat să fac avere timp de 33 de ani, ca să se bucure săracii când voi muri! Poţi fi fericit, dacă tu ştii ce înseamnă asta. Îţi mulţumesc că te-ai hotărât să mă iei la tine, asta în caz că exişti. Dacă eşti cu adevărat real, vino şi înfruntă-mă, fii bărbat, foloseşte-ţi curajul pentru a-mi spune în faţă. Fii tu cel care dă sentinţa. Îmi apare în minte figura doctorului Richard. Am simţit de la început că ceva nu este în regulă. Freamătul vocii, stânjeneala, toate acestea m-au făcut să cred că am nevoie de operaţie. HIV, litere cheie, litere care îţi arată sfârşitul, sentinţa definitivă. Ce ciudaţi sunt oamenii, descoperă noi şi noi cuvinte pentru a defini moartea. Majuscule care îţi arată încotro te îndrepţi şi câtă vreme mai ai de pierdut pe acest pământ. De la câteva luni la câţiva ani. Şi apoi? Apoi neantul, nimicul, stingerea, dizolvarea propriei fiinţe în ceva, un ceva ce nimeni nu îl poate defini.

S-ar putea ca lumea de apoi să fie o invenţie a bisericii, o scorneală menită să îi determine pe oameni să fie mai buni, mai îngăduitori. Poate că dincolo nu există nimic, nu ne aşteaptă nimeni. Poate că se stinge becul şi gata nu mai vezi şi nu mai auzi nimic, eşti în beznă, surd şi mut şi stai acolo şi vegetezi ca o legumă. Asta în cazul în care îţi păstrezi conştiinţa de sine, dar dacă ea nu mai există, după aceea? Dacă filmul vieţii tale se sfârşeşte şi caseta este distrusă? Atunci nimic nu va aminti de trecerea ta prin viaţă. Este ca şi cum nu ai fi existat. Privesc pe fereastră. Picături mari şi grele ca boabele de struguri se rostogolesc pe geam. Plânge cerul. Oare pentru mine? Mă pufneşte râsul. Salut, Doamne, sunt eu, unul dintre gândacii tăi preferaţi, căruia i-ai dat de toate, pe care l-ai învăţat să trăiască în lux, spre a jubila când îl deposedezi. Dacă asta urmăreai poţi fi fericit! Dacă vrei să te implor, să îţi cad în genunchi, o voi face, mă voi târî înaintea ta, te voi implora, voi plânge, te voi ruga. Poate asta este satisfacţia ta, să vezi învingătorul învins, căzut la pământ şi călcat în picioare. Poftim, ai reuşit! Fii mândru că nimeni nu poate trece de tine şi de hotărârile tale, tu ai drept de veto peste viaţa mea. O viaţă care nici măcar nu îţi aparţine ţie, căci este a mea. Eu ar trebui să dispun de ea după bunul meu plac. Eu ar trebui să hotărăsc când părăsesc scena, să plec asemeni unui învingător, cu capul sus, călare pe un cal alb.

Dar nu, tu ai hotărât că noi suntem creaţia ta sau poate alţii au spus asta, mă rog, cert este că noi nu putem alege nimic, nu putem hotărî nimic, în acest joc, ni se dă şi ni se ia după bunul plac al unuia dintre jucători, care nu are nici măcar bunul simţ să participe activ. Nu, el stă întotdeauna în umbră. Este invizibil şi invincibil. Punctează uneori, dar numai aşa din amuzament, din plictiseală. Mai pune o piesă la puzzle, nu pentru a uşura lucrurile, ci spre a face jocul şi mai complicat şi când vede că te apropii de final, de reuşită, se supără şi distruge, într-un fel sau altul, tot ansamblul, spre a-ţi arăta că el este supremul, unicul, singurul care poate câştiga. Mă trântesc pe canapea. Pe peretele din faţa mea se afla tabloul. Minunea mea, sufletul meu. Danaide. Privesc spatele femeii ce stă în picioare pe o stâncă, la marginea unei mări învolburate. Mă uit la mâna ei ridicată către cer, în care ţine o torţă. Pânza albă ce o acoperă pe jumătate, mai mult o dezgoleşte. Privesc perfecţiunea mâinii, a şoldurilor, a taliei, a părului lung ce îi flutură în vânt. Ce ciudat este să te îndrăgosteşti de o femeie al cărui chip nici măcar nu l-ai văzut. Aceasta este o capodoperă a picturii italiene din secolul XVIII. Aş fi ucis pentru ea. Aş fi înşelat, mi-aş fi vândut sufletul ca să o am. Îmi amintesc satisfacţia pe care am avut-o la licitaţie, atunci când am câştigat. Eram invincibil, eram o fiară, 500.000 de euro pentru numărul 28. Eram eu. „Iubita mea dragostea mea, o să te iau acasă, o să te ador!”

Cu cine vei rămâne când eu nu voi mai fi? La un muzeu? Să fii pângărită de privirea vulgului? Să fii atinsă de mâinile experţilor? Ai călătorit în timp spre a ajunge la mine. Suntem doar noi doi departe de muritori. De fapt tu eşti eternă, iar eu sunt trecător. Vei putea depune tu mărturie că am existat? Că am petrecut zile în şir împreună? Că te-am iubit aşa cum nu am iubit pe nimeni? Îmi răsună în cap cuvintele expertului. Femeia care luminează calea sufletelor pierdute. Da, sunt un suflet pierdut! Luminează-mi calea, te rog! Dacă aş şti că dincolo, în nimic eşti tu, aş dori să mor în această clipă, m-aş sinucide. Însă dacă mor şi tu nu mă aştepţi, te voi pierde definitiv. Simt că tâmplele îmi zvâcnesc. Mă sufoc. Am nevoie de aer. Ies în ploaie. Merg cam de vreo oră. Sunt ud până la piele, însă asta mă face să mă simt viu. În jurul meu sunt oameni. Văd oameni, trişti, grăbiţi...