Răspunde ceva, dar nu-l ascult. Mă întreb de ce-mi pierd timpul venind aici. Dacă, vreodată, a existat cineva care să fi avut toate motivele să fie fericit, atunci eu trebuie să fiu acel cineva. Sunt bogat. Arăt destul de bine. Nu sunt prea bătrân şi, oricum, am Integrala Medicală aşa că, pentru vreo cincizeci de ani de-acum încolo, pot avea orice vârstă doresc. Locuiesc în New York, sub Marea Cupolă, unde nu stau decât cei care-s binişor aranjaţi, şi poate vreo câteva persoane celebre. Am o reşedinţă de vară deasupra digului Palisades, la Marea Tappan. Fetele se înnebunesc după cele trei brăţări Heechee ale mele.

Pe Pământ nu vezi prea mulţi prospectori, nici chiar în New York. Le dau gata pe toate când le povestesc cum e de fapt prin nebuloasa Orion sau în Norul Mic al lui Magellan. (Bineînţeles, n-am fost în nici unul dintre locurile alea. Despre singurul loc cu adevărat interesant unde am fost nu-mi place să vorbesc.) — Sau, rosteşte Sigfrid după ce a aşteptat numărul cuvenit de microsecunde pentru un răspuns la oricare ar fi fost ultima lui întrebare, dacă eşti într-adevăr fericit, de ce ai venit aici după ajutor? Îl urăsc când îmi pune aceleaşi întrebări pe care mi le pun şi eu. Nu-i răspund. Mă răsucesc, căutându-mi o poziţie confortabilă pe salteaua din spumă de plastic, pentru că îmi dau seama că va fi o şedinţă lungă şi plicticoasă. Dacă aş fi ştiut de ce am nevoie de ajutor, la ce mi-ar mai fi folosit el?