Ziua Mamei

Oamenii spun că nimic nu se compară cu dragostea unei mame. În lipsa ei, vei vedea că nimic nu se compară cu ura unei fiice. Când am devenit mamă, mi-am zis că lucrurile au să se schimbe. Am fost ferm hotărâtă să nu fac aceleași greșeli ca mama mea și am crezut că odrasla mea va fi întotdeauna iubită. Asta i-am promis fiicei mele în ziua în care s-a născut. Dar am făcut. Greșeli. Mari de tot. Și mi-am încălcat promisiunea nu doar o dată. Mă simt groaznic de obosită. Mintea îmi e vraiște și, prin aburii extenuării, gândurile îmi par greoaie, haotice, tulburi.

Dar ea are nevoie de anumite lucruri și are nevoie de mine să i le asigur. Din ziua în care s-a născut, ocupația mea a devenit să fac, să găsesc, să fiu lucrul de care are ea nevoie. O slujbă pe care am crezut că mi-o doresc și la care acum nu mai pot renunța. A fi mamă e un amestec ciudat de iubire, ură și vinovăție. Mă neliniștește gândul că aș putea fi singura persoană care a simțit vreodată în acest fel și mă detest pentru că îmi trec prin minte gânduri de negândit. Aș vrea ca fiica mea să dispară. Împing căruciorul pe strada principală, sperând să ajung la adăpost, în supermarket, înainte să înceapă ploaia, și mă trezesc că mi se pune în cale o femeie în vârstă.

— Vai, cât de scumpă poate să fie! spune ea cu privirea ațintită la copilul adormit, apoi îmi adresează un zâmbet larg. Ezit, căutând prin creierul meu confuz răspunsul corect. — Da. — Cât are? — Șase luni — E frumoasă. E un coșmar. — Mulțumesc, spun. Îi ordon feței mele să zâmbească, dar nu mă ascultă. Te rog, nu o trezi. Numai la asta mă gândesc.

Fiindcă, dacă cineva sau ceva o trezește, o să înceapă iar să plângă. Și, dacă plânge iar, o să încep și eu din nou să plâng. Sau o să fac ceva mai rău. În supermarket, mă grăbesc să iau lucrurile de care am nevoie: mâncare pentru bebeluși scutece, cafea. Și văd un chip cunoscut – o fostă colegă –, iar pentru o clipă uit cât de obosită sunt de dimineață până seara, în fiecare zi. O ascult pe prietena fără copii devenită o străină, vorbind despre viața ei, care pare mult mai interesantă decât a mea. Locuiesc singură și îmi lipsesc discuțiile cu adulți Stăm puțin de vorbă. Eu mai mult ascult, dat fiind că nu am prea multe de spus – pentru mine, acum, fiecare zi e la fel ca precedenta. Și în timp ce ascult uit că nu mai am niciun vis, nicio ambiție și nicio viață proprie. Din ziua în care s-a născut, fiica mea a ajuns să fie lumea mea, scopul meu, totul. Uneori îmi doresc să nu se fi născut.

Știu că nu trebuie cu niciun chip să împărtășesc vreodată aceste gânduri ori să le rostesc cu voce tare. Mă prefac în schimb că sunt OK, că sunt fericită, pretind că știu ce fac. Mă pricep să mă prefac, dar e tare obositor. Așa cum e totul în viața mea. Așa ca ea. Conversația durează mai puțin de trei minute. Am stat cu spatele întors mai puțin de două minute. Un minut mai târziu, lumea mea se sfârșește. Căruciorul e gol.