Lumina lămpii circulare care strălucea deasupra capului copilului de opt ani se estompă când anestezia începu să-şi facă efectul. Fetiţa atinse mâna de lângă ea, pe masa de operaţie. Simţi o strângere şi răspunse şi ea la fel, cât de tare putu, temându-se că întunericul avea să le despartă pentru totdeauna. Se temea de întuneric, ca mai toţi copiii, şi credea că lumina desparte universul în două: zi şi noapte; vizibil şi invizibil; bine şi rău; viu şi mort. Dar acel întuneric era foarte milos şi aduse uitarea înainte ca fierăstrăul chirurgical să pătrundă în craniul ei. Nu auzi nici zumzetul ascuţit al metalului care intra în os, nu văzu nici praful roşu fin al osului şi al ţesutului dat la o parte în luminile sălii de operaţie, şi nu simţi nici mirosul de sânge şi dezinfectant. Nu simţea nimic în afară de sine însăşi - mintea ei - plutind într-un întuneric atât de compact, încât avea un miros, o culoare şi un gust proprii. Parcă era într-un spaţiu moale, de catifea, ca în uterul matern, la adăpost. Neurochirurgul puse fierăstrăul jos şi luă un scalpel cu laser ca să taie ţesutul mai moale. Foarte îndemânatice, mâinile lui se mişcau cu mare precizie. Doctorul era perfect conştient că acea operaţie era o premieră: nimeni nu mai făcuse aşa ceva înainte. Niciun manual nu-i spunea unde să taie. După treisprezece ore şi douăzeci şi şapte de minute, doctorul slobozi un suspin de uşurare. Asistenta îi şterse sudoarea de pe frunte. Ce era mai rău trecuse. Ori cel puţin aşa credea el. Câteva secunde mai târziu, aparatele la care era conectată fetiţa începură să ţiuie asurzitor. În acel moment, un punct de lumină albă străpunse întunericul de catifea în care stătea fetiţa. Nu mai plutea. În schimb, era prinsă într-o volbură, spre lumină. La început era ca o împunsătura luminoasă, dar pe măsură ce se apropia de ea, semăna tot mai mult cu un con, ca lumina unei lanterne. Apoi, pătrunse înăuntru şi se făcu una cu lumina. Se mişca atât de repede, încât lumina părea că stă pe loc. Nu mai era o lumină compactă, ci fărâme care se întorceau în întuneric, grăunţe strălucitoare de lumină. Simţi o prezenţă familiară lângă ea care o trase şi o conduse prin vijelia argintie spre vârful conului, spre sursă. Legătura este puternică, reconfortantă. Nu se mai temea de nimic în acel moment, când erau iarăşi împreună. Apoi, durerea o lovi din nou; nu era fizică, ci psihică. Deodată, o forţă uriaşă o smulse şi o aspiră în volbură, departe de conul de lumină şi de călăuza ei. Începu să ţipe, încleştându-se de acea prezenţă care era trasă de lângă ea, puţin câte puţin, milimetru cu milimetru, în timp ce lumina care se îndepărta apărea iarăşi ca un întreg. Se uită de sus la propriul corp aflat pe masa de operaţie, urmărind cum chirurgul şi asistentele se străduiau din răsputeri s-o readucă la viaţă. Încăperea era inundată de o lumină albă strălucitoare. Totul se vedea foarte clar. Se uita la ea însăşi întinsă acolo, pe masă, străpunsă de rana lucioasă, căscată, din stânga capului, şi la ghemotocul de lângă ea, ascuns sub nişte cearşafuri verzi; se uită cum asistenta îi desprinse micuţa mână, care o strânsese până atunci cu putere. Pentru prima dată în viaţă, îşi dădu seama că era singură.