Amelia d’Orsay îşi muşcă interiorul obrazului, reprimând un
mic strigăt de victorie. Chiar şi la o mică petrecere ca aceasta, era
foarte probabil ca strigătul neaşteptat de bucurie al unei doamne
cu educaţie aleasă să atragă atenţia, iar Amelia nu avea chef să se
explice în faţa puzderiei de tinere domnişoare care o înconjurau.
Mai ales că motivul bucuriei nu era vreun câştig la masa unde se
jucau cărţi sau vreo cerere în căsătorie, ci mai degrabă finalizarea
unui meniu de cină.
îşi imagină scena. „O, Lady Amelia", ar fi zis una dintre tinerele
domnişoare, „numai tu te-ai putea gândi la mâncare intr-un
moment ca acesta."
Ei bine, nu era ca şi cum Amelia ar fi plănuit să stea în sala
de bal, visând la meniurile pentru vacanţa de vară a familiei sale.
Dar de săptămâni întregi fusese preocupată să găsească un sos
nou pentru fazanul umplut, unul care să înlocuiască vechiul
sos fiert de cidru. Ceva dulce, dar acrişor în acelaşi timp, ceva
surprinzător, dar familiar, ceva inovativ, dar simplu. Şi acum, în
sfârşit, găsise răspunsul. Sos de mure. Desigur, strecurat. O, poate
şi fiert împreună cu nişte cuişoare.
Se hotărî să noteze ideea mai târziu, în cartea ei de meniuri, şi
alungă imaginea mâncării pentru a afişa un zâmbet pieziş. Acum,
în mod oficial, vara la Briarbank avea să fie perfectă.
Doamna Bunscombe trecu pe lângă ea, învăluită în volane de
mătase roşie.
- E unsprezece şi jumătate, rosti melodios amfitrioana petrecerii.
E aproape miezul nopţii.