Wolf Mackenzie se strecură din pat, apropiindu-se neliniştit de fereastră, şi rămase acolo studiind întinderea puternic reliefată, luminată de lună, a pământurilor lui. Aruncă o privire scurtă peste umărul gol şi se asigură că Mary dormea mai departe netulburată, deşi ştia că nu avea să mai treacă mult timp până să-i simtă absenţa şi să se foiască în somn, căutându-l. Când mâna ei nu avea să găsească fierbinţeala corpului lui, urma să se trezească, ridicându-se în capul oaselor în pat şi dându-şi somnoroasă la o parte părul mătăsos de pe faţă. Când avea să-l vadă lângă fereastră, urma să coboare din pat şi să vină lângă el, cuibărindu-se lângă corpul lui gol şi sprijinindu-şi adormită capul pe pieptul lui. Un zâmbet slab îi poposi pe gura aspră. Cel mai probabil, dacă stătea la fereastră îndeajuns de mult ca ea să se trezească, aveau să se bage la loc în aşternut nu pentru a dormi, ci pentru a face dragoste. După cum îşi amintea, Maris fusese concepută exact cu o astfel de ocazie, când nu-şi putuse găsi liniştea din cauză că escadrila de avioane a lui Joe tocmai fusese trimisă peste ocean în timpul unui conflict izbucnit pe neaşteptate. Fusese prima misiune a lui Joe, iar Wolf fusese la fel de tensionat ca în zilele când luptase el însuşi în Vietnam. Din fericire, el şi Mary trecuseră de vremea în care pasiunea spontană putea da naştere unui nou copil. Acum aveau nepoţi, nu propriii lor copii. Zece, la ultima numărătoare, mai exact. Dar în noaptea aceea era agitat şi ştia şi de ce. Lupul dormea întotdeauna mai bine când ştia unde se aflau toţi puii lui. Nu conta că puii erau adulţi, unii dintre ei având propriii copii. Nu conta că erau, fără excepţie, perfect capabili să aibă grijă de ei înşişi. Erau ai lui, iar el era gata să sară în ajutorul lor dacă aveau nevoie de el. Şi îi plăcea să ştie, în mod rezonabil, unde îşi petreceau noaptea. Nu avea nevoie să cunoască exact locaţia – erau unele lucruri pe care era mai bine ca un părinte să nu le ştie –, dar, dacă ştia în ce stat se aflau, de obicei acest lucru îi era de-ajuns. Pe toţi dracii, uneori s-ar fi bucurat şi să ştie prin ce ţară rătăceau. De data aceasta nu Joe era cel care îl neliniştea. Ştia unde era Joe – la Pentagon. Joe purta patru stele acum şi făcea parte din Statul Major al armatei americane. Joe ar fi preferat şi acum să urce în carlinga unei păsări de oţel şi să zboare cu o viteză de două ori mai mare decât cea a sunetului, dar acea perioadă din viaţa lui se încheiase. Dacă tot era nevoit să piloteze un birou, atunci avea să se asigure că îl pilota al naibii de bine. În plus, după cum spusese chiar el odată, a fi căsătorit cu o femeie precum Caroline era mai dificil decât a se afla în mijlocul unei bătălii în aer, în inferioritate numerică de unu la patru. Zâmbetul lui Wolf deveni mai amplu când gândurile îi alunecară spre nora lui. Inteligenţa unui geniu, doctorate în fizică şi în informatică, uşor arogantă, oarecum ciudată. Obţinuse licenţa de pilot la scurt timp după naşterea primului lor fiu, în ideea că soţia unui pilot de vânătoare trebuia să ştie câte ceva despre pilotarea avioanelor. Reuşise să obţină permisul de pilotare pentru avioane de mici dimensiuni cam odată cu apariţia celui de-al treilea fiu al lor. După naşterea celui de-al cincilea fiu, îi spusese morocănoasă lui Joe că renunţa la misiune, fiindcă îi oferise cinci şanse şi devenise evident că nu era în stare să facă o fată.