Tentatia de a fi fericit Lorenzo Marone descarca gratis PDF.

Tic-tacul ceasului e singurul zgomot care-mi ține companie. La ora asta lumea doarme. Se spune că primele ore ale dimineții sunt cele mai bune pentru somn, creierul e în faza Rem, cea în care se visează, respirația devine neregulată și ochii se mișcă rapid dintr-o parte într-alta. Un spectacol, desigur, absolut deloc amuzant, ca și cum ai avea în față un posedat de diavol. Eu nu visez niciodată. Sau, mai bine zis, n-am amintiri deosebite. Poate pentru că dorm puțin și mă trezesc devreme. Sau pentru că beau prea mult. Sau doar pentru că sunt bătrân și atunci când ești bătrân visele dispar. Creierul a avut la dispoziție o viață întreagă pentru a elabora fanteziile cele mai ciudate, e normal să începi, cu timpul, să-ți pierzi inspirația. Vâna creatoare are un punct culminant în existența oricui, apoi, la un moment dat, începe inexorabil coborârea, și la sfârșitul zilelor tale nici măcar nu mai ești în stare să-ți imaginezi o scenă de sex. Atunci când ești tânăr însă, o pornești tocmai de acolo, de la a-ți imagina incredibile nopți de pasiune cu fata momentului, cu colega de bancă sau chiar cu profesoara, care, cine știe de ce, ar trebui să-și dorească să se refugieze în brațele unui sugar cu o mustăcioară abia mijită și multe coșuri în jurul ei.

Sigur, inventivitatea începe înainte, când suntem mici, dar cred că masturbarea adolescentină influențează mult formarea creativității. Eu eram foarte creativ. Mă hotărăsc să deschid ochii. Oricum, în condițiile astea, nici nu poate fi vorba de dormit. În pat, creierul face călătorii halucinante. De exemplu, îmi vine în minte casa bunicilor. Pot încă s-o văd, s-o vizitez, să trec dintr-o cameră într-alta, să simt mirosurile ce vin din bucătărie, scârțâitul ușii unui dulap din sufragerie sau ciripitul păsărelelor pe balcon. Mă opresc la mobilier, îmi amintesc cel mai mic detaliu, până și bibelourile. Iar dacă strâng bine pleoapele, reușesc chiar să mă văd în oglinda bunicii, atunci când eram copil. Știu, spusesem că nu mai visez, dar mă refeream la somn. Când sunt treaz, mai am încă ceva de spus. Trag cu ochiul la ceas și-mi scapă o înjurătură. Credeam că e ora cinci, dar nu e decât patru și un sfert dimineața. Afară e întuneric, o alarmă antifurt sună undeva departe, la intervale regulate, umezeala șterge contururile lucrurilor, pisicile dorm ghemuite sub mașini. Cartierul doarme, eu meditez. VP - 5 Mă întorc pe partea cealaltă și îmi impun să închid din nou pleoapele. Adevărul e că, în pat, nu reușesc să stau nemișcat nici măcar un minut, dau drumul energiei acumulate în timpul zilei, oarecum ca marea vara, când strânge căldura zilei pentru a o dărui nopții. Bunica spunea că, atunci când trupul nu vrea să se odihnească, trebuie să stai nemișcat; în scurt timp el înțelege că n-are rost să se tot zvârcolească și se liniștește. Numai că pentru a pune în practică un asemenea plan e nevoie de autocontrol și răbdare, iar eu, de multă vreme, le-am isprăvit pe amândouă. Îmi dau seama că fixez o carte aflată pe noptiera de lângă mine.

Am văzut de multe ori coperta acelei cărți, și totuși abia acum observ niște detalii pe care nu le băgasem în seamă. O senzație de stupoare mă cuprinde, apoi înțeleg despre ce e vorba: reușesc să citesc de aproape. Nimeni, pe lumea asta, nu reușește s-o facă, la vârsta mea. Tehnologia a făcut pași uriași în ultimul secol, și totuși prezbitismul rămâne unul din misterele neelucidate ale științei. Îmi duc mâinile la ochi și înțeleg motivul neașteptatei și miraculoasei vindecări: mi-am pus ochelarii, un gest pe care-l fac deja instinctiv, fără să mă gândesc. A venit vremea să mă scol. Mă duc în baie. N-ar trebui s-o spun, dar sunt bătrân și fac ce vreau. Eu urinez așezat, ca femeile. Și nu pentru că nu mă mai țin picioarele, ci pentru că aș uda, cu hidrantul meu, și gresia din față. Nai ce face, după o anumită vârstă, chestia aia începe să acționeze pe cont propriu. Asemeni mie (și asemeni tuturor bătrânilor), nici nu-i pasă de cei care ar vrea să-i explice viața și se comportă cum o taie capul. Cine se plânge de bătrânețe e nebun. Ba nu, orb mi se pare mai potrivit. Unul care nu vede la o palmă de propriu-i nas. Pentru că nu există decât o singură alternativă și nu mi se pare de dorit. Așa că faptul că am ajuns până aici e deja un mare noroc. Dar lucrul cel mai interesant e, cum spuneam, că poți să-ți permiți să faci ce vrei.

Nouă, bătrânilor, ne e permis totul, de exemplu un bătrânel care fură într-un supermarket e privit cu candoare și compasiune. Dacă însă hoțul e un tânăr, e considerat, în cel mai bun caz, un „nemernic”. În sfârșit, într-un anumit moment al vieții, ți se deschide o lume până atunci inaccesibilă, un loc magic, populat de persoane amabile, grijulii și binevoitoare. Și totuși lucrul cel mai prețios care se cucerește la bătrânețe e respectul. Integritatea morală, solidaritatea, cultura și talentul sunt nimic în comparație cu pielea zbârcită, petele de pe fată și mâinile tremurânde. În orice caz sunt un bărbat respectat și să știți că nu e puțin lucru. Respectul e o armă care-i permite omului să ajungă o țintă pentru mulți de neatins, să facă cu viața sa ce vrea. Mă numesc Cesare Annunziata, am șaptezeci și trei de ani și timp de VP - 6 șaptezeci și doi de ani și o sută unsprezece zile mi-am aruncat viața la gunoi. Apoi am înțeles că a venit vremea să folosesc considerația câștigată pentru a începe să mă bucur cu adevărat de viață.