În al unsprezecelea apartament pe care îl vizitară nu era decât un singur dulap,
dar exista o uşă glisantă din sticlă ce dădea spre un mic balcon, de unde văzu un
bărbat şezând vizavi, afară, doar în tricou şi pantaloni scurţi deşi era octombrie,
fumând. Willem ridică o mână să-l salute, dar omul nu-i răspunse.
În dormitor, Jude trăgea de uşa pliantă a dulapului, închizând-o şi deschizând-o,
când intră Willem.
— Există un singur dulap, spuse el.

— Nu-i nimic, răspunse Willem. Eu oricum n-am nimic de pus înăuntru.
— Nici eu.
Şi îşi zâmbiră. Reprezentanta administraţiei clădirii intră după ei.
— Îl luăm, îi spuse Jude.
Dar, întorşi în biroul ei, descoperiră că totuşi nu puteau închiria apartamentul.
— De ce nu? o întrebă Jude.
— Nu câştigaţi suficient pentru a acoperi chiria pe şase luni şi nu aveţi nimic
economisit, răspunse agenta pe un ton devenit brusc sec.
Le analizase bonitatea şi conturile bancare şi îşi dăduse seama într-un” târziu că
era ceva în neregulă în faptul că doi bărbaţi de douăzeci şi ceva de ani care nu
formau un cuplu încercau totuşi să închirieze un apartament cu un singur dormitor
într-o porţiune anostă (deşi scumpă) de pe Twenty-fifth Street.
— Aveţi pe cineva care poate semna ca girant? Un şef? Părinţi?
— Părinţii noştri au murit, răspunse Willem în grabă.
Agenta oftă.
— Atunci vă sugerez să mai coborâţi nivelul aşteptărilor. Niciun administrator al
unei clădiri bine îngrijite nu va închiria unor candidaţi cu profilul vostru financiar.
Şi cu asta se ridică, luând un aer definitiv şi privind insistent către uşă.
Dar, când le povestiră lui JB şi Malcolm, Willem şi Jude transformară totul într-o
comedie: podeaua apartamentului deveni tatuată cu excremente de şoarece,
bărbatul de vizavi aproape că se afişase gol, iar agenta se supărase fiindcă flirtase cu
Willem şi el nu-i răspunsese.
— Şi, la urma urmei, cine şi-ar dori să locuiască la intersecţia dintre Twenty-fifth şi
Second? întrebă JB.
Se aflau la Pho Viet Huong în Chinatown, unde se întâlneau să mănânce împreună
de două ori pe lună. Nu era un local foarte bun – supa pho1 avea un bizar gust
dulceag, sucul de limete era cam săpunos şi cel puţin unul dintre ei se simţea rău de
fiecare dată după masă –, dar continuau să vină aici, atât din obişnuinţă, cât şi din
necesitate. Puteau să ia un castron de supă sau un sandviş cu cinci dolari ori un fel
principal de opt sau zece dolari, dar mult mai mare, aşa că puteau păstra jumătate
din el pentru a doua zi sau pentru o gustare de seară mai târziu. Malcolm era
singurul care nu-şi termina mâncarea şi nici nu păstra cealaltă jumătate, iar când
sfârşea, împingea farfuria în mijlocul mesei pentru ca Willem şi JB – mereu
flămânzi – să poată înfuleca restul.
— Sigur că nu vrem să locuim la intersecţia dintre Twenty-fifth şi Second, JB, spuse
Willem cu răbdare în glas, însă nu prea avem de ales. Suntem lefteri, ai uitat?
— Nu înţeleg de ce nu rămâneţi fiecare acolo unde stă acum, replică Malcolm,
care începuse să-şi plimbe prin farfurie ciupercile cu tofu – întotdeauna comanda
acelaşi fel, ciuperci şi tofu sotat în sos brun dulce –, în vreme ce Willem şi JB se uitau
la ele.
— Păi, nu pot eu, nu ştii? răspunse Willem. Îi explicase chestia asta probabil de
vreo zece ori în ultimele trei luni. Se mută iubitul lui Merritt, aşa că trebuie să plec.
— Dar de ce trebuie să pleci tu?